Cum știe finlandezul să piardă

.

.

Se spune că Sun Tzu în „Arta războiului” ar fi spus că trebuie să-ți cunoști dușmanul ca pe tine insăți. (Poate că n-a spus chiar așa, poate că n-a spus-o chiar el, ci altcineva dar ce importă?) Bine, dar finlandezul nu este dușmanul nostru, de ce trebuie să-l cunoaștem așa bine? Pentru că doar cunoscându-l bine putem să-l apreciem cum se cuvine și să evităm să-l judecăm greșit. Nu mai spun că s-ar cuveni, adesea, să luăm aminte; totuși …

Cum știe finlandezul să piardă? Stilat și cu demnitate. El știe să transforme o înfrângere într-o victorie.

De la Vancouver scrie un ziar local despre echipa fineză feminină de hokey: Kanada kukisti Rädyn 5–0 și împinge Finlanda spre partidele de bronz. Echipa fineză a luptat vitejește și Räty a respins 45 de încercări, vezi Doamne, altfel scorul ar fi putut fi chiar 50–0. Aici finezul deosebește net  situațiile esențiale, de viață și de moarte, unde se luptă viejește, de cele pentru care nu cade cerul, vin și trec, așa e viața ca vuoristorata. Anunțul din ziar, cum că nu echipa finlandeză a fost învinsă ci doar ‚portăreasa’ care n-a avut noroc deși s-a luptat. (Asta i-a întărâtat pe finezi, ca în finală, i-au bătut pe suedezi cu 3–2 și le-au luat bronzul de sub nas.)  Asta mi-aduce aminte de o cunoscută firmă americană de avocatură și de felul în care anunța clienților rezultatul procesului. Dacă procesul era câștigat anunțul era: „Vă comunicăm că AM câștigat procesul dvs. etc. etc.” Dacă procesul era pierdut anunțul era următorul: „Vă anunțăm că AȚI pierdut procesul dvs etc.etc.”

Sportivul care abia și-a anunțat participarea la un concurs sau la o întrecere sportivă, trâmbițând că se va întoarce cu cel puțin 12 medalii, își și pregătește deja răspunsul la întrebarea reporterului cum se face că a pierdut. Anticipează și apreciază situațiile, caută motive si situații potrivnice, le îmbină, le sortează și le asortează, revede justificările invocate anterior. Chiar dacă a folosit substanțe nepermise, neagă cu tărie privindu-te în ochi, cum poți să te gândești la așa ceva, nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.

De-a lungul anilor s-a antrenat cu motive care mai de care pentru a justifica nereușitele rușinoase de la Eurovision. Când, în sfârșit, au câștigat s-a considerat că a fost încununarea străduințelor de atâția ani, deci au meritat câștigul. Pentru competițiile sportive se pleacă de la justificări ieftine: v-au bătut suedezii la atletism; da, dar noi i-am bătut la popice. (Suedezii maaotteluissa sunt rakkaat viholliset când unii câștigă unele probe, ceilalți altele.) Pentru înotători apa a fost cu un grad mai rece, pentru sulițași, vântul a bătut nefavorabil, săritorul cu prăjina a avut o întindere musculară iar pugilistul a avut guturai. Echipa de volei a făcut diaree, alergătorul K. a vomitat iar febră poate avea oricine. De vină e cantonamentul prost, mâncarea care dă diaree, insomnia datorită schimbării fusului orar, anunțul ca acasă a murit pisica, ș.a.m.d. Un schior săritor de la trambulină, mahmur după o noapte de beție, a cerut dimineața ca proba lui să fie mutată după-amiază pentru că nu se simțea bine. La concursului de orientare sportivă din Bulgaria (mai 2010)  motivele au fost: lui T.F. i-a intrat o gâză-n gură și a vomitat, M.K. s-a împiedicat de o turnă de oi. Doar ghinioane. La Vancouver  a apărut un nou motiv care a decis ca din 12 medalii trâmbițate să se obțină mai puțin de jumătate, mai toate bronz, și anume lipsa din tribune a fanilor susținători chiar dacă președinta însăși s-a deplast ca să-i susțină! Un alt motiv semnificativ este presa care în loc să-i laude i-a criticat. Așa cu critica!

Sistemul contestației este folosit frecvent de finezi. Arbitrii îi nedreptățesc, juriile sunt părtinitoare, cineva are ceva cu ei. Organele administrative s-au obișnuit cu ‚clienții casei’ și primesc acum contestațiile lor cu rezerve, chiar dacă ar avea dreptate, pentru că s-au obișnuit cu ciobanul care strigă ‚lupu’’. Finlandezul ți-ar replica la asta că ‚încercarea moarte n-are’.

Un alt sistem este: am fost eu eliminat dar au mai fost eliminați și alții (clasicul slogan finlandez: en minä mutta muut), am fost eu al paisprezecelea dar în urma mea au fost și campioni celebri.

Dacă nici un motiv nu este suficient de plauzibil, argumentul final este că nu victoria este importantă, ci participarea.

Să vedem cum devine cazul, ce l-a făcut pe finlandez să ajungă aici. Educația. Cei mai mulți sportivi au sau au avut ca antrenori pe proprii părinți care au fost educați, până prin anii ’70 în școli în care era permisă corecția cu nuiaua. Elevul nu avea voie să greșească, cea mai mică greșală era pedepsită așa cum am mai povestit. Ca să scape de pedeapsă, spiritul de conservare i-a îndemnat pe elevi să găsească scuze, motive, că dea vina pe altcineva, să mintă. Şi acum încă, familiile știu ce le poate pielea copiilor lor, în ce măsură confabulează și cât pot fi crezuți. În relațiile cu publicul se consideră, din principiu, că petentul, pacientul, clientul are dreptate sută la sută deși, astăzi, finlandezul minte cu naturalețe și el este primul care-și crede minciuna ca să poată fi crezută și de alții. Din condescendență, finlandezul civilizat știe că nu trebuie să-și contrazică interlocutorul, chiar dacă nu-l crede. Și să-ndrăznească cineva să nu-l creadă. (Vezi: Alfabetizarea, școala primară – kansankoulu.)

Vreme de vreo 30 de ani, începând din 1958 și până prin1988 s-a prezentat la MTV3 emisiunea „Tupla tai kuitti” (Cine știe, câștigă) găzduită merituos de Kirsti Rautiainen, o intelectuală erudită și stilată care avea de-a face cu participanți de tot soiul, care mai spălățel de la oraș, care mai de la coada vacii. Participanții aveau, însă, o trăsătură comună, nu prea știau să piardă. O primă întrebare la care nu au știut răspunsul era sfârșitul lumii și asta compromitea tot restul răspunsurilor. Puțini se reculegeau ca să poată continua concursul. Când prezentatoarea dădea răspunsul exact la întrebarea la care concurentul nu a știut să răspundă, concurentul se repezea cu formula devenită acum clasică: ”asta am vrut să spun și eu”, „așa m-am gândit și eu puțin”. În altă ordine de idei, în Finlanda există doar examene scrise, nu se cunosc examenele orale, sau dacă sunt ca o excepție, sunt foarte rare și sunt, mai ales, sub formă de discuție. Este lesne de înțeles de ce nu putea examinatorul să fie obiectiv la examenul oral din moment ce examinatul susținea că știa răspunsul dar, de emoție, din timiditate sau din orice alt motiv, nu a dat răspunsul corect. Finlanda a introdus încă de timpuriu sistemul grilelor. Ce e scris, e bun scris, verba volant, scripta manent, zicea latinul; în caz de contestație nu încap prea multe explicații.

Introdus  / lisätty 16.5.2010

Actualizat / päivitetty 6.6.2010

.