Blogulblog's Blog

Ștampila și cu barca la biserică

pure_morning a scris:
„..în Finlanda, o copie xerox nu trebuie legalizată la notar…”
Nu-mi vine să cred! Shocked
Ce fericire! Delir curat ! Very Happy
…asta în cazul în care te gândești ca toată țara e plină de oameni cinstiți.

.

Ștampila și cu barca la biserică

,

Despre legalizarea unei cópii ar fi multe de spus. Pentru relațiile internaționale copiile se legalizează la notariat care este instituție de stat. Pentru testamente sau altfel de acte există notari publici, în general persoane cu pregătire juridică sau chiar fără, dar atestați. Legalizarea trebuie considerată, mai întâi, în contextul vieții rurale din Finlanda dar și prin faptul că finlandezul a fost întotdeauna respectat, considerat juridic apt și deplin responsabil. Cele ce urmează se potrivesc, cu foarte mici excepții, atât Finlandei cât și Suediei, țări care au parcurs, după cum se știe, o bună bucată de drum împreună.

În România s-a moștenit sistemul birocratic al țărilor „latino”fone unde ștampila este, încă, la loc de frunte. Ţările nordice nu erau interesate de practicile sudului Europei și au purces la treabă așa cum le-a tăiat capul. Aș putea afirma că mulți finlandezi n-au văzut în viața lor o ștampilă! Cinstea nu se punea la îndoială atât timp cât în ținutul Häme (Tavastia) din Finlanda ușile caselor nu aveau lacăte sau alte încuietori, când gospodarii plecau de-acasă puneau mătura sprijinită de ușă ca semn că nu e nimeni acasă. Atâta tot.

În rural nu se punea problema furatului pentru că gospodăriile aveau un inventar minimal, cam același la toată lumea. Vorbind despre cinstea finlandezului, trebuie să deosebim două noțiuni distincte situate la extreme: cinstea de atunci și cinstea de acum. Spre deosebire de oraș sau, hai să zic, de localități, satele din concepția românească nu existau și să vedem de ce.

În România oamenii satelor locuiesc împreună, au pământurile în afara vetrei satului și pleacă, în zori și mai toți odată, la munca câmpului. În Finlanda era invers (în Finlanda aproape totul e invers Exclamation), dar simplu de înțeles dacă avem în minte fermele americane după modelul cărora funcționau și „fermele” finlandeze. Stăpânul moșiei își așeza casa în centrul fermei astfel că între două case puteau fi mulți kilometri. Hoțul nu putea veni fără un mijloc de transport. Depărtările și implicit izolarea, au servit drept explicație sociologică a comportamentului sexual considerat aberant, văzut de pe margine, dar normal, considerat de localnici. Undeva, prin apropiere exista, ca și în America, un „centru” kirkonkylä unde era biserica, cimitirul, banca, poliția și prăvăliile. Locuitorii „centrului” nu erau alții decât slujbașii instituțiilor amintite. De copiști și de notari nu prea se pomenea. Notarul, acolo unde exista, se ocupa de testamente, de acte de vânzare-cumpărare de terenuri sau de alte acte mai importante.

Pentru mersul la biserică, localnicii își organizau transportul în comun cu mijloace proprii și, cum sunt multe lacuri, dacă biserica era pe malul celălalt, exista așa numita kirkkovenekyrkbåt care putea transporta 30–40 de persoane și pentru care echipele de vâslași se stabileau prin rotație.

Image

În afară de bancă și de prăvălii localnicii nu prea aveau treabă la „centru”. Cu autoritățile, nici atât. Biserica ținea registrul populației, acolo se anunțau nașterile care, în majoritate se petreceau acasă cu moașa locală, medicul rural, maalaislääkäri venea cu șareta când era chemat dar nu avea un cabinet de consultații. Oamenii se cunoșteau între ei, actele, contractele se scriau de mână și se oficializau, pe loc, cu doi vecini martori, să le zic chezași, persoane altfel cunoscute local. Un contract odată încheiat era sfânt, se respecta strict. După încheierea lui se bea un aldămaș numit la plural kaupantekiäiset sau kaupantekijäiset care echivala cu bătutul palmei la români. Juoda kaupantekiäisiä – a bea aldămașul – dricka köpskål.

De cópii locuitori ruralului nu prea aveau nevoie decât rareori și atunci legalizarea lor se făcea după obiceiul pământului, doi martori citeau originalul și-l confruntau cu copia după care-și puneau semnătura la care se adăuga, se mai adaugă și astăzi obligatoriu, sub semnătură numele scris în clar ca să se știe cine a semnat. Din rural sistemul s-a transferat ca atare și la „centru” care centru a devenit, treptat, târg, apoi orășel, mai apoi oraș, după care din Hellsinge sau Hellssingeforss i-au zis Helsinki. Asta pe vremea când capitala țării era la Turku.

Cum banca a fost și este parte inseparabilă din viața finlandezului, banca era locul unde cetățeanul era cunoscut, „domnișoarele” de la bancă, pankkineitoset, legalizau copiile, pe atunci încă scrise de mână. Aici s-ar mai cere o precizare despre exigența învățătorilor ca elevii lor să învețe să scrie frumos, inteligibil, ba chiar se exersa în școală scrierea unor cereri, a unor acte, etc. pentru a familiariza elevul cu ce va să vie. Astăzi poți deduce, după scris, dacă persoana s-a născut înainte sau după 1950 pentru că scrisul multora din ziua de azi este ca zgâriatul de pisică. Noroc cu computerul și cu xeroxul.

Da, xeroxul a schimbat enorm sistemul de autentificare a cópiilor. Dacă aduci o copie xerox deja făcută, s-ar putea cere legalizarea ei ca mai sus, cu doi martori ocazionali. Spun s-ar putea pentru că, neavând o copie gata, funcționara poate lua ea însăși o copie la xeroxul instituției după care nu mai e nevoie de nicio legalizare, funcționara, dacă vrea, își poate pune într-un colț inițialele cum că ea a luat copia. Dar s-ar putea ca, după ce confruntă copia ta cu originalul, să considere că a luat-o ea însăși și să nu mai fie necesară „legalizarea”. Cam atât, pe scurt Laughing despre legalizări.

.

Introdus  / lisätty 2.12.2017

.

Reclame

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: