Blogulblog's Blog

Finlanda și România, Kalevala în românește

Finlanda și România, Kalevala în românește

.

Image published without permission. That’s generally permitted for non-profit or educational purposes.

.

Kirjailija ja taidehistorioitsija Barbu Brezianu, Romania – Suomi ystävyysyhdistyksen jäsen julkaisi romaniaksi vuonna 1942 ensimmäisen käännöksen eepoksesta, nimellä ”Kalevala, rohkeiden maa”, jossa alkusanat Ion Marin Sadoveanu. Käännöksen erinomainen laatu sai Kulttuuriyhteistyön toimikunnan palkinnon Alexander Philippide suosituksesta. Toinen painos ilmestyi vuonna 1974 otsikolla ”Kalevala” Șerban Cioculescun esipuheella. Vuonna 1999 hän julkaisi tarkistettu painos, kirjailijan ja diplomaatin Mikko Heikinheimon esipuheella.

Vuonna 1959 tehty ja v. 1968 ilmestynyt ensimmäinen painos Editura pentru literatura sitten toinen painos ilmestynyt ” KALEVALA : Epopee populară finlandeză” Iulian Vesperin käännös. Bucureşti : Editura Biblioteca Bucureştilor, 2001. 483 p.; ISBN 973-8369-18-5

.

  • Kalevala, țara de viteji (1942), prima versiune românească a epopeii naționale finlandeze, prefațată de Ion Marin Sadoveanu și premiată de Comisia Națională de Cooperare Intelectuală, la recomandarea lui Alexandru Philippide. A fost reeditată în 1974, cu o prefață de Șerban Cioculescu, și în 1999, revizuită, sub titlul Kalevala, cu un cuvânt înainte al scriitorului și diplomatului finlandez Mikko Heikinheimo. Traducerea reușește să păstreze cu fidelitate particularitățile stilistice ale originalului și constituie o lectură fascinantă, deschizătoare de orizonturi culturale inedite pentru cititorul român.
  • Kalevala, repovestită de Barbu Brezianu, Editura Ion Creangă, București, 1974.
  • Kalevala, traducere de Barbu Brezianu, Editura Cavallioti, București, 1999.
  • Kalevala – Epopee populară finlandeză, în românește de Iulian Vesper, Editura de Stat Pentru Literatură și Artă, București, 1959.
  • KALEVALA : Epopee populară finlandeză/ [Culeasă şi prelucrată în versuri de] Elias Lönnrot ; Traducere de Iulian Vesper (1959). – Bucureşti : Editura Biblioteca Bucureştilor, 2001. 483 p.; 30 cm. ISBN 973-8369-18-5
  • Lönnrot, Elias. Kalevala: epopee populară finlandeză / trad. de Iulian Vesper; stud. introd. de O.Kuusinen. – Bucureşti: E.S.P.L.A., 1959. – 842 p.
  • Lönnrot, Elias. Kalevala. Epopee populară finlandeză / trad., prefaţă şi note de Iulian Vesper. – Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1968. Vol. 1. – 356 p. – (B.p.t., 475); Vol. II. – 406 p. – (B.p.t., 476).
  • Almosnino, Eleonora. Lönnrot, Elias// Scriitori străini: Mic dicţionar – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981. – P. 346.
  • Eliade, Mircea. Religiile asiaticilor septentrionali şi ale fino-ugrilor: (Referiri la miturile finlandeze, inclusiv la Kalevala)//Istoria credinţelor şi ideilor religioase. 3. De la Mahomed la Epoca Reformelor. – Chişinău: Universitas, 1992. – P. 27-31.
  • Kuusinen, Otto. Epopeea Kalevala şi creatorii ei//Lönnrot, Elias.Kalevala. Epopee populară finlandeză. – Bucureşti: E.S.P.L.A., 1959. – P. V-XL.
  • Kalevala// Dicţionar enciclopedic român. Vol. 3. – Bucureşti, 1965. – P. 9.
  • Religiile asiaticilor septentrionali si ale fino-ugricilor
  • Radu, George. Suomi, terra magica. – Bucureşti, 1984. – 239 p.

.

Meridiane:

Un punct de vedere finlandez despre Barbu Brezianu

de profesor emerit Lauri LINDGREN

Universitatea din Turku, Finlanda

Barbu Brezianu (1909 – 2008) a murit la Bucureşti în 14 ianuarie 2008, la aproape 99 de ani. În Finlanda e cunoscut drept prim traducător al Kalevalei în limba română, în patria sa drept critic şi istoric de artă.

…….

Apoi Barbu Brezianu a lucrat în justiţie, ca judecător, începând de prin 1930. În 1934 el a cumpărat din întâmplare de la un anticariat ediţia întâi, din 1867, a traducerii epopeii „Kalevala” în franceză, făcută de Léouzon-Le-Duc. Pe de altă parte, Liga Naţiunilor a lansat un concurs internaţional pentru cea mai bună traducere a Kalevalei, pentru anul 1935, pentru centenarul epopeii finlandeze. Astfel Barbu Brezianu s-a apucat de traducere, folosindu-se de versiunea în limba franceză a lui Léouzon-Le-Duc şi, în plus, de cea a lui Jean-Louis Perret, din 1931, primind spre sfârşit şi ajutorul unei funcţionare de la Legaţia Finlandei din Bucureşti, a doamnei Martta Aurora Laurikainen-Negrea (soția doctorului Manole Negrea 29.10.1901 – 1986, primul medic român stabilit în Finlanda prin 1960). Traducerea lui Barbu Brezianu a fost premiată şi a apărut în 1942, în plin război, cu o prefaţă semnată de scriitorul Ion Marin Sadoveanu. Traducerea era făcută în proză. În semn de înaltă cinstire, Finlanda i-a acordat lui Barbu Brezianu Ordinul Trandafirului Alb şi, mai târziu, în anul aniversar 1985, Medalia „Kalevala”. E de menţionat faptul că epopeea Kalevala a apărut în versuri, în româneşte, în anul 1959, în traducerea poetului şi romancierului Iulian Vesper (1908-1988).

În timpul războiului relaţiile dintre Finlanda şi România erau, oricum, la ordinea zilei, aflându-se amândouă în luptă cu Uniunea Sovietică, una la un capăt, cealaltă la celălalt capăt al întinsului Front de Est. În 1943, atât în Finlanda, cât şi în România a luat fiinţă câte o asociaţie în vederea promovării relaţiilor culturale dintre cele două ţări, şi e uşor de înţeles faptul că Barbu Brezianu a fost membru-fondator al asociaţiei din România. Preşedinte al acesteia a fost rectorul Universităţii din Bucureşti, fizicianul Horia Hulubei, iar preşedinte de onoare a fost numit profesorul universitar Mihai Antonescu, cel care era atunci de facto prim-ministru al României (şi care nu avea nicio legătură de rudenie cu mareşalul Ion Antonescu, aflat în fruntea statului, în pofida faptului că purtau acelaşi nume de familie).

Apropierea dintre România şi Finlanda n-a durat prea mult, deoarece, în toamna anului 1944, Armata Roşie a ocupat toată Europa de Est. România a ajuns treptat în lagărul ţărilor socialiste, şi, cu ajutorul neprecupeţit al Uniunii Sovietice, a sfârşit prin a deveni o republică populară, la 30 decembrie 1947. Ocupaţia Armatei Roşii a durat până în 1958.

…….

Barbu Brezianu nu-şi amintea cu plăcere de vremurile acelea grele. Când ambasadorul Finlandei la Bucureşti l-a întrebat de încercările grele prin care trecuse, el i-a răspuns într-un fel caracteristic: „A fost minunat. Închisoarea era lângă mare şi în timpul nopţii vedeam stelele.”

……

Traducerea Kalevalei, în versiunea lui Barbu Brezianu, a fost reeditată în anul 1999 (ortografia a fost adusă la zi, iar textul a fost revizuit şi stilizat uşor), în cinstea aniversării a 150 de ani de la publicarea Kalevalei. În acelaşi an s-a organizat la Helsinki un congres al traducătorilor Kalevalei, la care a participat şi cel mai vârstnic dintre ei – Barbu Brezianu. El i-a adăugat noii sale traduceri o postfaţă pe care a semnat-o „b.b.b.”, aşa cum îşi semnase şi primele creaţii literare, de prin 1930.

Barbu Brezianu a fost un om deosebit de amabil, îndatoritor, întotdeauna binedispus. S-a considerat norocos, pentru că i-a fost dat să trăiască ani atât de bogaţi în evenimente, cum au fost anii 1930. A fost fericit că a ajuns la o vârstă înaintată, păstrându-şi vigoarea fizică şi spirituală până la sfârşitul vieţii.

.

.

Note despre „Kalevala“

La 28 februarie 1835, Elias Lönnrot prezintă societății finlandeze de literatură „Kalevala“, epopeea ale cărei cioburi le adunase rătăcind dintr‑un sat în altul, timp de 13 ani. Acest doctor, care n‑a uitat niciodată în acest răstimp că jurase să tămăduiască, străbate drumurile Finlandei desculț, cu o legătură pe umăr, doarme prin păduri, trece înot lacuri și torente, pentru a se cățăra până la un cătun ascuns între stânci. Ţăranii superstițioși l‑au respectat, socotindu‑l un vrăjitor de temut. Este adevărat că Lönnrot făcea adeseori uz de bisturiu și medicamente, vindecările obținute de el într‑o provincie unde singurul dușman al durerii era șamanul, vechiul vraci al satelor finlandeze, putând părea de‑a dreptul minuni. Alții îl credeau hoț, smintit sau căutător de comori. Ultimii nu s‑au înșelat. Lönnrot căuta nestematele din sufletul poporului. Nu cunoștea osteneala, nu se descuraja niciodată, deși uneori era alungat de pe la casele oamenilor cu blesteme. Ţăranii se temeau de „vrăjile“ lui. Totuși, el zâmbea des, mai ales când dădea peste doi bătrâni care se așezau față în față, conform străvechiului obicei și, prinzându‑se de mâini, cântau pe nas cu vocale prelungite, legănându‑se ritmic, versuri despre zei, despre duhuri fermecate, versuri cu aromă de rășină, izvorâte din existenta de milenii a neamului său. Ascultând cânturile Kalevalei, Elias Lönnrot avea senzația că descoperă firele nevăzute care leagă prezentul de trecut, că Finlanda primitivă i se adresează prin gura știrbă a acelor bătrâni, că din nebuloasele epoci de‑nceput ale existentei finlandezilor se desprinde limpede sufletul etnic al poporului.

Ce este această „Kalevala“, a cărei descoperire răscolește interesele întregii lumi civilizate? Tradus în românește, cuvântul înseamnă: „Patria Kalevalei“, Kalevala, adică Finlanda. Acest cadru stufos de fantezie cuprinde însă tot universul. Nu este o epopee eroică, așa cum o concepeau grecii și latinii. Eneida începe cu zornăit de arme: Arma virumque canno. Eroii Kalevalei nu cunosc armele agresive cu care se supun popoarele. Lönnrot povestea odată, într‑un cerc de prieteni, că atunci când a terminat de orânduit materialul Kalevalei și l‑a recitit, a avut senzația halucinantă că deschide capacul unei lăzi pline cu cea mai fantastică dintre comorile omenirii. Eroii Kalevalei trăiesc într‑o lume populată de adversari: cerul e dominat de UKKO, stăpân cu mâini slăbite de bătrânețe, căruia tunetul, fulgerul, vântul și gerul nu‑i dau ascultare. Pădurile mișună de șerpi și jivine viclene. Dincolo de lacuri și codri, îi pândesc mii de dușmani, mii de morți înspăimântătoare. Focul, apa, vijelia, gerul, toate i‑au jurat moartea bietului om, care n‑are decât două mâini și un sâmbure de inteligență pentru a‑și apăra viata. Zeii aceștia împrăștiați trebuiau îmblânziți, omul era silit sau să și‑i facă prieteni, sau să se abandoneze în voia destinului. Morții Kalevalei trăiesc o viată lentă, subterană, de soboli, continuându‑și opera începută pe pământ; eroii fără teamă coboară în Teronela, (Tuonela, nota mea) ceva asemănător cu Infernul lui Dante. Dacă finlandezul în sufletul căruia s‑a copt aurul Kalevalei ar fi fost dintr‑un neam agresiv, războinic, eroii epopeii ar fi încercat să supună Firea cu sabia. Dar iubeau cucul, de al cărui cântec răsunau pădurile de mesteceni, le plăcea să asculte susurul apelor, să se întâlnească doi sau mai mulți și să potrivească cuvinte sonore după ritmul vântului și foșnetul arborilor. Astfel s‑a născut mirajul cuvântului, al cuvântului care, în concepția Kalevalei, este mai puternic decât toate forțele telurice. În epoca zămislirii Kalevalei, finlandezii nu cunoșteau încă Biblia. Poezia lor populară (singura manifestare artistică colectivă) trebuia să lămurească rostul vieții, să tălmăcească sensul morții, să răspundă întrebărilor din sufletul omenesc. De aceea, Kalevala începea printr‑o explicație a Creațiunii (Luonnotar, mama apelor, pe genunchiul căreia se nasc pământul, cerul, soarele, luna și care dă viață lui Väinämöinen). Astfel, în loc de Cartea Genezei, primitivul nordic primește o poveste țesută cu iglița ficțiunii literare. Väinämöinen, acest poet și vraci nordic, amintește nașterea unei alte figuri legendare: Lao Tse, care și el a fost purtat 62 de ani sub sân de mama sa, care‑l născuse bătrân, dar mai mult decât înțelept – poet. Cântă, și păsările îl ascultă mirate, soarele se oprește din mers, luna își picură înduioșată argintul în ape. Din falca unei știuci uriașe își fabrică un instrument muzical, un fel de ceteră, numită kantelă, (kanteletar, nota mea) devenită instrumentul național al Finlandei. E atât de miraculoasă puterea cântecului, încât sălbăticiunile codrului ascultă lăcrimând, firea își schimbă fața, iar furtuna adoarme în sânul oceanului.

Väinämöinen, acest Apollo al Septentrionului, este un simbol: simbolul forței spiritului. Când tinerii arțăgoși scot din teacă sabia pentru a pune capăt unei certe, bătrânul run, cântărețul veșnic, minunatul Väinämöinen, se mulțumește să rostească cinci cuvinte magice, iar forțele Firii îi cad îmblânzite la picioare. În țara aceea nordică, poetul este socotit „pomul poeziei“ și începutul începuturilor, adică un Dumnezeu al lumii lăuntrice. La început a fost cuvântul… „Sînt mai puțini păgâni finlandezi decât o susțin cercetătorii culturilor nordice. Finlanda s‑a născut din cântec“ – aceasta e concluzia Kalevalei.

George Sbârcea

.

Conform unei observaţii a lui Perpessicius (1891–1971), în română, prima menţiune despre opera lui Lönnrot ne-o dă B.P. Hasdeu, în amintirile sale de pe cînd era iuncăr de campanie şi “făcea lungi lecturi din Kalevala”, cu un căpitan de campanie, baronul finlandez Mayendorf, moment relatat în nuvela Duduca Mamuca (1863).

.

În 1942 apare la Bucureşti – cu certitudine! – prima traducere românească a Kalevalei, făcută în proză, de Barbu B. Brezianu, cu o prefaţă de romancierul, dramaturgul şi eseistul Ion Marin Sadoveanu (1893–1964). Cunoscut mai ales ca autor al romanului Sfârşit de veac în Bucureşti (1944) – “o revelaţie în viaţa literară a momentului, înscriindu-se printre capodoperele româneşti ale secolului XX”, I. M. Sadoveanu a fost şi un “excelent traducător, care a dat culturii româneşti câteva capodopere ale literaturii universale” (M. Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, Bucureşti, 1971, pag. 527) – traduceri din Shakespeare, Stendhal, H. von Kleist, Goethe, Lenau, Schiller, Heine, Ibsen etc. Excelenta prefaţă făcută Kalevalei vădeşte nu numai o cunoaştere subtilă a operei, dar şi o simpatie aparte pentru finlandezi. Avem toate motivele să credem că această ediţie, din 1942, a traducerii româneşti a eposului finez a fost pusă într-o discretă legătură şi cu vitejia naţiunii finlandeze, manifestată în războiul declanşat împotriva patriei sale de către sovietici. Este edificator finalul prefeţei semnate de I. M. Sadoveanu: “Nobilul popor finlandez, prin fiecare 28 Februarie (Ziua Kalevalei) al său, dovedeşte înalta treaptă de cultură pe care a atins-o, amintind mândria naţională şi făcând să fluture sărbătoreşte, pe toate edificiile, steagurile pentru a prăznui strădania unui vizionar, apariţia unei cărţi şi cântecul risipit prin ţară de la naşterea până la moartea fiecăruia dintre cei cari au dus ţara pe umerii lor”. Cât priveşte traducătorul, Barbu B. Brezianu, poet şi critic de artă (a scris studii revelatoare despre pictura lui N. Grigorescu şi N. Tonitza, despre sculptura lui C. Brâncuşi etc.), vom menţiona că a avut aprecieri elogioase din partea mai multor contemporani pentru strădania de a traduce cu fidelitate Kalevala, fiind gratificat, iarăşi pentru această trudă de tălmăcitor, cu Premiul Comisiunii Române pentru cooperare intelectuală. Ca dovadă a calităţii ei, o nouă ediţie a acestei versiuni breziene a văzut lumina tiparului în 1965, la Editura Tineretului din Bucureşti, purtând titlul Ţara vitejilor, Kalevala.
În 1959 se tipăreşte la Bucureşti traducerea integrală, în metru original, a Kalevalei. Volumul cu peste 800 de pagini este opera traducătorului Iulian Vesper. Originar din zona Sucevei, legat de grupul literar bucovinean “Iconar”, Iulian Vesper a debutat în 1933 cu placheta de versuri Echinox în odăjdii, urmată de alte trei volume prin care “îşi propune să realizeze un compromis între formalul avangardist de moment şi o metafizică sprijinită pe mituri şi simboluri indigene” (M. Popa, op. cit., p. 634). Nu o fi fost tocmai această tentaţie a miturilor motorul ce l-a făcut să se apuce de o lucrare atât de complexă cum se prezintă traducerea în versuri, integrală, a Kalevalei? Tălmăcirea sa din 1959, substanţial îmbunătăţită, este retipărită nouă ani mai târziu (1968) în populara colecţie “Biblioteca pentru toţi”, beneficiind de un solid aparat critic, note şi comentarii semnate şi ele de I. Vesper, între timp traducătorul român studiind şi finlandeza, familiarizând-se îndeaproape cu spiritualitatea finlandeză.

.

Mircea Eliade pomenește Kalevala în lucrarea sa „Istoria Religiilor” în capitolul XXXI, paragraful 247: „Creaţia literară de inspiraţie şamanică atinge apogeul în Finlanda, în Kalevala, epopeea naţională compilată de Elias Lonnrot (prima ediţie în 1832), personajul principal este Văinămoinen, „înţeleptul cel veşnic”. De origine supranaturală, Văinămoinen este un extatic-vizionar înzestrat cu numeroase puteri magice; pe deasupra, el este poet, cântăreţ şi harpist. Isprăvile lui, ca şi acelea ale tovarăşilor săi — fierarul Ilmarinen şi războinicul Lemminkăinen — amintesc în multe privinţe isprăvile şamanilor şi ale vrăjitorilor-eroi asiatici.”

.

.

Epopeea Kalevala

Prof. Florian VLADICĂ    3/17/2009

Întreaga istorie a poporului finlandez, renumit prin vrednicie, tenacitate și modestie, demnitate și statornica aspirație spre libertate și progres, a fost deosebit de zbuciumata, marcată de dependenta seculară față de Suedia, apoi de luptele dintre suedezi și ruși pentru care a servit adesea drept câmp de război și care s-au soldat cu instaurarea, din 1809 a dominației țariste care avea sa dureze peste o sută de ani. Dacă apropierea de Suedia a rămas, în multe privințe, benefică pentru dezvoltarea economico-socială și culturală a Finlandei, relațiile cu Rusia au înregistrat și momente tensionate, mai ales spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în timpul tarului Nicolae al II-lea, care a căutat să suprime relativa autonomie finlandeză, garantată de predecesorul său, Alexandru al II-lea.

Momente de cumpănă s-au înregistrat și în timpul celui de-al doilea război mondial când, implicată în evenimentele nefaste ale acestuia, Finlanda a fost nevoită să-i cedeze Rusiei unele teritorii din trupul țări și să reia de la capăt efortul tenace, îndelungat și trudnic, al reconstrucției economice și de normalizare a vieții sociale.

Pare un adevărat miracol faptul că acest popor, cu mai puțin de 5 milioane de locuitori, cu un teritoriu de 337.000 km2, acoperit, în cea mai mare parte, cu lacuri și păduri întinse, cu un climat aspru, a izbutit sa construiască, în cele câteva decenii postbelice, o economie modernă, să-și făurească o viață demnă, la parametrii cei mai înalți ai civilizației și bunăstării. Pentru finlandezi și cei ce le-au urmărit îndeaproape “istoria contemporană”, acest miracol se cheamă muncă fără menajamente și concesii, o admirabila activitate de angajare în depășirea vitregiilor naturii și destinului, tenacitate și răbdare, inițiativă și pricepere în chivernisirea și valorificarea înțeleaptă a resurselor materiale și umane, coeziune morală, conștiință patriotică și deschidere către lumea civilizată. În acest context general, se înscriu și știința, cultura, învățământul, înflorirea liberă, nestânjenită a literaturii și celorlalte arte, a educației fizice și sportului, a turismului intern și extern, grija deosebită pentru sănătatea oamenilor, a naturii, păstrarea străvechilor tradiții cultural-folclorice, stimularea legăturilor cu culturile altor popoare.

Literatura finlandeză, în general, deci și poezia, sunt, probabil, mai puțin cunoscute peste hotare, însă pentru inițiați, ca și pentru cititorii interesați, e un prilej de reală desfătare sufleteasca prin farmecul, meșteșugul artistic, sensibilitatea, delicatețea și vraja cuvântului, asemenea naturii mirifice din această misterioasă lume a Nordului, patrie a celebrei epopei “Kalevala”. De fapt, pentru finlandezi, aceasta remarcabilă operă poetică, tradusă deja, integral, în 36 de limbi și parțial în alte 70, realizată de Elias Lönnrot (1802 – 1884), e socotită temelia literaturii moderne a acestei țări, punctul de plecare în consacrarea limbii literare, a sentimentului național, sursa de inspirație pentru toți marii scriitori, artiști ai țării. Aniversarea, în 1985, a 150 de ani de la publicarea pentru prima oară a “Kalevalei” s-a transformat într-o autentică sărbătoare națională, menită să reîmprospăteze interesul publicului pentru folclorul național, pentru creația unor mari poeți ca Eino Leino, sau pictori precum Akseli Gallén, compozitori ca celebrul Jean Sibelius care s-au inspirat din aceasta capodoperă a liricii universale.

Înainte de a recurge la câteva exemplificări din text, precizez ca în cele 50 de poeme cu 22.795 de versuri culese de Lönnrot, publicate în 33 de volume ale ediției complete (“Vechi poeme ale poporului finlandez”), sunt abordate teme și motive ca : geneza lumii, etnogeneza poporului finlandez, evoluția lui istorica, poeme despre rapsozi și vraci, despre cei plecați în călătorii de pețire ori de răpire, ori de căutare a unui refugiu în țara de dincolo de mare. Povestea “Kalevalei” e povestea a doua popoare – cel al Kalevalei și cel al Pohjolei –, iar ca element important, povestea despre minunata și misterioasa Sampe.

“Faima de care s-a bucurat încă de la apariție “Kalevala” – singura epopee cu adevărat populară din câte se cunosc –, a deschis, pe neașteptate, un nou capitol în viața finlandezilor – constata Iulian Vesper în “Prefața” traducerii în românește a celebrei opere (din care vom reproduce și unele versuri mai semnificative). Aproape necunoscuți până atunci, se vedeau dintr-odată ridicați în rândul popoarelor de aleasă cultură. Iar timpul n-a făcut decât să confirme acest verdict… cu intensul ei patetism, cu modalități epice din cele mai variate, “Kalevala” se situează în rândul capodoperelor umanității care, inspirându-se din viață, o transfigurează, indicându-i în același timp un drum ascendent, tot mai luminos” (Elias Lönnrot, Kalevala, epopee populară finlandeză, traducere, prefața și note de Iulian Vesper, Editura pentru literatura, 1968).

Uite mă apuc-o poftă,
Mi-a venit deodată gândul
Sa-mi încep acum cântarea,
Sa dau drumul unui cântec
Despre-a neamului poveste,
Despre-a noastră seminție,
Vorbele se moaie-n gură,
Cad încetișor cuvinte;
Lin se-nalță de pe limbă
Printre dinți roiesc în aer,

Mieleni minun tekevi, aivoni ajattelevi
lähteäni laulamahan, saa’ani sanelemahan,
sukuvirttä suoltamahan, lajivirttä laulamahan.
Sanat suussani sulavat, puhe’et putoelevat,
kielelleni kerkiävät, hampahilleni hajoovat.

 

Frate scump, iubit prieten,
Prea frumos, din tinerețe,
Vino și-i cânta cu mine,
Te apropie mai iute,
Ca să băsmuim că, iată,
Ne aflăm doar iar cu toții
Adunați din patru vânturi ;
Rar ne întâlnim și trudnic
Ne găsim din nou pe-a’noastre
Jalnice, sărace locuri
De aici din miazănoapte.

Veli kulta, veikkoseni, kaunis kasvinkumppalini!
Lähe nyt kanssa laulamahan, saa kera sanelemahan
yhtehen yhyttyämme, kahta’alta käytyämme!
Harvoin yhtehen yhymme, saamme toinen toisihimme
näillä raukoilla rajoilla, poloisilla Pohjan mailla.

 

Mâna într-a mea ți-o lasă,
Degetele-ntr-ale mele,
Să-ntonăm alese cânturi,
Cele mai frumoase basme ;
Asculta-ne-vor prieteni,
Ne vor urmări tovarăși
Din ăst tineret ce crește,
Din ăst neam ce se ridică;
Sunt cântări din vremi cărunte,
Vorbe vechi de prin chimirul
Vajnicului Väinämöinen,
De prin vatra covăciei
A lui Ilmarinen, – smulse
Sabiei lui Kaukomieli,
Arcului lui Joukahainen,
Din câmpiile Pohjolei,
De prin codrii Kalevalei.
Lyökämme käsi kätehen, sormet sormien lomahan,
lauloaksemme hyviä, parahia pannaksemme,
kuulla noien kultaisien, tietä mielitehtoisien,
nuorisossa nousevassa, kansassa kasuavassa:
noita saamia sanoja, virsiä virittämiä
vyöltä vanhan Väinämöisen, alta ahjon Ilmarisen,
päästä kalvan Kaukomielen, Joukahaisen jousen tiestä,
Pohjan peltojen periltä, Kalevalan kankahilta.
Tatăl le cânta pe vremuri,
Coadă la topor făcându-și ;
Mă-nvăța aceste cânturi
Mama când torcea din caier ;
Eu, un țânc, jos, pe podele
Mă-nvârteam pe la genunchii-i,
Puști cu lapte pe bărbie,
Cu smântâna pe la gura.
N-a fost Sampe fără vorbe,
Fără vrăji ciudate, Louhi;
Sampo se-nvechi-n cuvinte,
Lochi-n farmece pierit-a,
în cântări muri Vipunen,
Lemminkainen, în petreceri.
Niit’ ennen isoni lauloi kirvesvartta vuollessansa;
niitä äitini opetti väätessänsä värttinätä,
minun lasna lattialla eessä polven pyöriessä,
maitopartana pahaisna, piimäsuuna pikkaraisna.
Sampo ei puuttunut sanoja eikä Louhi luottehia:
vanheni sanoihin sampo, katoi Louhi luottehisin,
virsihin Vipunen kuoli, Lemminkäinen leikkilöihin.
Sunt și astfel de cuvinte,
Vorbe tainice, aflate
Pe la margine de drumuri,
De prin ierbării desprinse,
Scoase din mărăcinișuri,
Ridicate de prin crânguri,
De pe firele de iarba,
De pe lungi cărări pe vremuri,
Când, cioban, în tinerețe,
îmi mânam cirezi și turme
Prin livezi de miere pline,
Ori pe colnice de aur
Cu Muurikki, neagra-n urmă
Și cu Kimmo cea bălțată.
Viel’ on muitaki sanoja, ongelmoita oppimia:
tieohesta tempomia, kanervoista katkomia,
risukoista riipomia, vesoista vetelemiä,
päästä heinän hieromia, raitiolta ratkomia,
paimenessa käyessäni, lasna karjanlaitumilla,
metisillä mättähillä, kultaisilla kunnahilla,
mustan Muurikin jälessä, Kimmon kirjavan keralla.

.
Variante de traducere: (ortografie originală; povestea naşterii fără de prihană a lui Väinämöinen de către Ilmatar, fecioara zisă şi Luonnatar)

Iată ce-auzii odată,

Ce-ascultai cîndva, în cîntec:

Nopţile vin singurele,

Singure, pe rînd, vin zile;

Väinämöinen şi el singur

S-a ivit, rapsodul veşnic,

Din subţirea purtătoare,

Ilmatar, frumoasa maică.

În văzduh trăia o fată,

Minunata Luonnatar;

A trăit mult timp curată,

Ca fecioară, – o vecie,

Prin înaltele văzduhuri,

Prin nemărginite ceruri.

Dar s-a săturat deodată,

I-a părut povară viaţa,

Să rămîie-aşa stingheră,

Tot fecioară, tot curată,

Prin înaltele văzduhuri,

Prin nemărginite ceruri.

Pîn’ la urmă coborît-a,

S-aşeză pe nalte valuri,

Pe al mării spate luciu,

Printre unde despletite;

Năvălit-a o vîntoasă,

Dinspre răsărit pornită,

Ce umplu de spumă marea,

Înălţă tăioase valuri.

Vîntul fata-a legănat-o,

Valul aruncă fecioara

Pe spinarea albăstrie

A înaltelor talazuri;

I-a rodit ei vîntul, sînul,

A lăsat-o grea talazul.

Trudnic a purtat povara,

Sarcina cea grea din pîntec

Ani de toţi vreo şapte sute,

Vîrste de viteji vreo nouă;

Îi era cu neputinţă

Fătul nenăscut, să-l nască.

Muma apelor, fecioara,

Rătăci înot, departe,

Mult spre Soarele Răsare,

Iar apoi spre Soare-Apune,

Miazăzi şi Miazănoapte,

Cît văzu-mprejur cu ochii,

În durerea grelei faceri,

În cumplitul chin din pîntec

Îi era cu neputinţă

Fătul nenăscut să-l nască.

 

(Traducere de Iulian Vesper)

Auzit-am cînturi multe

Cum se iscă din cuvinte;

Nopţile vin cîte una,

Zilele – pe rînd şi ele;

Tot la fel pe lumea asta,

Unul era Väinämöinen.

Cîntăreţul, înţeleptul,

Naşterea cărui se trage

De la Ilmatar frumoasa.

 

Statnică şi mlădioasă

Ilmatar cea preacurată,

A văzduhului făptură

A rămas mult timp fecioară

Şi-a trăit mult timp în ceruri,

În înaltele văzduhuri

Pe nemărginite ’ntinsuri.

 

Îşi ducea astfel viaţa

Într-o stranie tristeţe

Pîn’ i se urî de traiul

În singurătate-adîncă

Ani de zile-n feciorie

În înaltele văzduhuri

Pe nemărginite ’ntinsuri.

 

S-a lăsat atunci fecioara

Către valurile mării,

Peste străveziu-i greabăn,

Peste largul ei de ape,

Iar din răsărit pornit-a

Vînt încrîncenat să sufle,

De-a stîrnit furtună mare,

Apa a învîrtejit-o,

Ridicînd înalte valuri.

 

De vînt aspru clătinată

Şi de valuri mari izbită,

Dusă-n larg a fost fecioara

Pe-ale mării albe creste.

Şi-a îngreunat-o vîntul,

Marea plină a lăsat-o.

 

Şapte veacuri de-a rîndul,

Nouă vieţi de om fecioara

Tristă a purtat povara

Împlinitului său cîntec.

În zadar – ne-nsărcinatul

N-avea grabă să se nască.

 

 

(Traducere de Pavel Starostin)

Niin laulan hyvänki virren, kaunihinki kalkuttelen

ruoalta rukihiselta, oluelta ohraiselta.

Kun ei tuotane olutta, tarittane taarivettä,

laulan suulta laihemmalta, vetoselta vierettelen

tämän iltamme iloksi, päivän kuulun kunniaksi,

vaiko huomenen huviksi, uuen aamun alkeheksi.

 

Noin kuulin saneltavaksi, tiesin virttä tehtäväksi:

yksin meillä yöt tulevat, yksin päivät valkeavat;

yksin syntyi Väinämöinen, ilmestyi ikirunoja

kapehesta kantajasta, Ilmattaresta emosta.

 

Olipa impi, ilman tyttö, kave luonnotar korea.

Piti viikoista pyhyyttä, iän kaiken impeyttä

ilman pitkillä pihoilla, tasaisilla tanterilla.

 

Ikävystyi aikojansa, ouostui elämätänsä,

aina yksin ollessansa, impenä eläessänsä

ilman pitkillä pihoilla, avaroilla autioilla.

 

Jop’ on astuiksen alemma, laskeusi lainehille,

meren selvälle selälle, ulapalle aukealle.

Tuli suuri tuulen puuska, iästä vihainen ilma;

meren kuohuille kohotti, lainehille laikahutti.

 

Tuuli neittä tuuitteli, aalto impeä ajeli

ympäri selän sinisen, lakkipäien lainehien:

tuuli tuuli kohtuiseksi, meri paksuksi panevi.

 

Kantoi kohtua kovoa, vatsantäyttä vaikeata

vuotta seitsemän satoa, yheksän yrön ikeä;

eikä synny syntyminen, luovu luomatoin sikiö.

 

Vieri impi veen emona. Uipi iät, uipi lännet,

uipi luotehet, etelät, uipi kaikki ilman rannat

tuskissa tulisen synnyn, vatsanvaivoissa kovissa;

eikä synny syntyminen, luovu luomatoin sikiö.

Kanteletar – sora Kalevalei

Culegerea de poeme folclorice finlandeze a trezit și interesul românilor. La catedra de limbi romanice de la Turku a apărut, în 1985, lucrarea a cărui pagină de gardă apare mai jos. Profesorul Ion Stăvăruș și colaboratorul său, vorbitor de română, Lauri Lindgren sunt autorii lucrării.

Numele Kanteletar format din kantele – țiteră, cu sufixul feminin –tar sugerează  „Zeița țiterei” sau „Muza țiterei”, iar prin extensie se referă la muza liricii folclorice.

.

Introdus / lisätty 7.5.2017

Actualizat / päivitetty 7.8.2017

.

Anunțuri

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: