Blogulblog's Blog

Limba finlandeză și limba română

Limba finlandeză și limba româ

.

Fetite

Image is copied and modified without permission. That’s generally permitted for non-profit or educational purposes.

.

Prin anii ’70 într-o cafenea din centrul Berlinului niște studenți vorbeau între ei românește. Alături stătea o doamnă în vârstă care părea că se însorește la soarele tomnatec care bătea prin fereastră dar care, evident,  asculta conversația. La un moment dat, unul din studenți, pe de o parte curios, pe de alta chiar suspicios, o întreabă, mai întâi în românește și, cum doamna n-a înțeles, mai apoi în nemțește, dacă înțelege conversația. Doamna răspunde că nu înțelege dar ascultă cu plăcere limba melodioasă. Spune că nu pare să fie italiană; o fi vreun dialect italian. Nu, spune studentul, nu este dialect italian, este limba română. N-am mai auzit-o, frumoasă limbă, conchide doamna și se ridică să plece.

Emigranții români stabiliți în cele două țări ‚vecine și prietene’ Finlanda și Suedia se invidiază între ei, ‚suedezii’ îi invidiază pe cei de aici pentru pronunția ușoară a finlandezei, ‚finlandezii’ pentru bogăția vocabularului suedez în cuvinte omografe (sau aproape) româno-suedeze de origine latină preluate prin franceză, limba de curte a Suediei dar și pentru gramatica suedeză simplă, cu articolul hotărât enclitic, ca și în românește ex. elevul – eleven. (vezi și lista Ha! Ha! suedeză, elev, soldat, skola, journal, accent, adjunkt, adekvat, accord, fenomen, aproape toate ‚franțuzismele’ din română dar cu o pronunție specific suedeză cu accente și tonuri urcătoare și coborâtoare aproape imposibile pentru majoritatea imigranților care tot se mai împiedică atât în pronunția sunetelor specifice suedezei cât și în scrierea lor.)

O trăsătură comună a celor două limbi, română și finlandeză, este muzicalitatea, evident diferită, ca și muzica, în general. Înțelegem muzicalitatea finlandezei, limbă soprană, ascultând cele trei limbi surori, ungara, estona și finlandeza, prima fiind absolut de neînțeles pentru finlandezi și estoni, care, deși toate au accentul invariabil pe prima silabă, ungara are tonuri înalte și accente lungi, o limbă altistă, estona o monodie plăcută care o face de neconfundat. Nu cred să existe în Europa sau în lume o limbă a cărei pronunție să fie mai apropiată de română ca finlandeza, evident considerând și excepțiile: accentul finlandez este invariabil pe prima silabă iar cel românesc variabil, cu pondere spre sfârșitul cuvântului, sunetele y, ä, ö ja ng finlandeze și cele românești ce, ci, ge, gi, ă, î, ș, dar nu și ț care se pronunță în finlandeză. Uneori se aude și un soi de ș la unele cuvinte terminate în s precum bine cunoscutul kiitos. (Aici se cere o mică paranteză–amintire: prin anii ’80 la televizor era o reclamă prezentată de două fetițe gemene cu rochițe vaporoase care, făcând reverență spuneau peltic kiitos cu un s curat care nu suna nicicum a ș.) Finezii nu cunosc  triftongii iar diftongii sunt mult mai puțini și diferiți, chiar definiția diftongului este alta. Hiatul românesc, mai ales precedat de două consoane dure este pentru ei o piedică de netrecut; Steaua, unul din puținele cuvinte românești cunoscute de finezi, nu se poate pronunța decât Sté·á·ua.

Urechea europenilor consideră ca limbi muzicale limbile vocalice iar aici intră, alături de italiană, româna și finlandeza. Franceza are muzicalitatea ei cum, de altfel, orice limbă își are o muzicalitate dar, spre exemplu, muzicalitatea dată de limbile tonale din orient nu încântă urechea europeanului; dar nici invers.

Mai întâi să vedem ce înseamnă limbi apropiate de română. Se spune că italiana este cea mai apropiată. Este și nu este răspund românii vorbitori de italiană. Se dau mereu exemple de vocabular comun, vacă, casă ș.a.m.d. În fapt vacca spune italianul doar dacă vrea să jignească o persoană de sex feminin sau dacă se referă la carnea de vită; altfel animalul care dă lapte se numește mucca. Casă seamănă doar în scris cu casa pentru că pronunția italiană este caza. Dacă românul insistă să pronunțe casa, eventual cu un s mai accentuat devine cassa care înseamnă cutie, casa de plăți dar și coșciug! Să nu mai vorbim de gramatica diferită, de articol care, acolo unde se cere în italiană, este inutil și deranjează în română dar și invers, de lecția abia învățată că toate substantivele italiene terminate în a sunt feminine dar, dacă au origine greacă, ele sunt masculine și mai au și obrăznicia să se scrie cu doi m: il dilemma, il problemma, il teoremma s.a.m.d. Există câteva paradigme de transformat cuvinte din română în italiană și invers dar asta nu anulează diferențele majore. Rotacismul, în limba română, face ca [l] intervocalic din latină, dar și din italiană, să se transforme în [r]: solem, sole > soare, lum, cielo > cer, molam, mulino > moară. Grupele de litere pt și ct din cuvintele românești devin în italiană tt astfel: lapte – latte; fapt – fatto; noapte – notte; copt – cotto; act – atto; actor – attore; factor – fattore etc. Și totuși, oare de asta este italiana cea mai apropiată de română? Nu. Pentru că și italienii și românii gândesc la fel! Aici am vrut să ajung, deși introducerea a fost lungă și obositoare.

Când se organizează cursuri de limbi străine sunt, mai nou, intitulate ‚Curs de limbă și cultură’ pentru că nu se concepe învățarea unei limbi fără ca să se lege de cultura poporului care o vorbește. Doar așa se poate deprinde modul de a gândi al vorbitorilor nativi și ăsta este un aspect primordial.

Cum stăm cu finlandeza? În ce măsură gândirea finlandeză se apropie de cea românească? Pare surprinzător, dar se poate spune că în mare măsură, mai ales în jumătatea estică, ‚continentală’, a Finlandei, mai precis partea sud-estică, Carelia de sud.

Am creat două fișiere ‚Aha! – prieteni adevărați’ și ‚Ähä!* – prieteni falși’. În primul strâng  cuvinte fie asemănătoare direct, fie puțin modificate și asemănătoare ca sens, unele chiar cu etimologie comună, eventuale cognate. În cel de al doilea, după cum spune și numele, sunt adunate cuvinte care aparent au aceeași formă sau apropiată, par a fi cognate dar au sensuri complet diferite, chiar stânjenitoare, asemănarea fiind doar întâmplătoare, ele sunt falsele cognate. În  pagina Slaavilaisia lainasanoja suomen kielessä apar cuvinte comune românei și finlandezei, cuvinte împrumutate din limbile slave. În schimb, în pagina Kyökkisuomi – finlandeza de bucătărie avem cuvinte comune românei și suedezei, unele cuvinte preluate de finlandezi de la suedezi. *Ähä

Să presupunem, prin absurd, că finlandeza ar avea un număr finit de cuvinte pe care cineva le-ar învăța pe dinafară. Crezi, HyväYstävä, că ar putea vorbi finlandeza? Eu nu cred pentru că o astfel de limbă nu presupune înșirarea cuvintelor unul după altul, precum în engleză, unde tot ar ieși ceva; în fineză n-ar ieși nimic. Cuvintele suferă inflexiuni, se combină în expresii ocazionale sau consacrate, au semnificații diferite în ciuda faptului că dicționarul zice că sunt echivalente.

De ce este grea sau ușoară o limbă străină?

considerând structura limbii:

–        gramatica: germana este grea pentru englezi datorită gramaticii și pronunției, deși ambii gândesc la fel

–        pronunția: daneza este grea pentru suedezi datorită pronunției deși gramatica este aceeași şi ambii gândesc la fel

–        vocabularul: turca și albaneza sunt grele pentru vocabularul lor care nu se leagă niciunde

–        scrisul: rusa și greaca ridică probleme cu scrierea diferită iar franceza cu ortografia fantezistă

–        daneza este ușoară pentru norvegieni din toate punctele de vedere, ambele sunt gândite la fel

–        basca, velșa, irlandeza, ceha sunt grele din toate punctele de vedere

–        engleza este ușoară din punct de vedere al gramaticii dar dificilă şi versatilă ca pronunție

considerând felul de a gândi:

–        italiana este ușoară pentru români nu doar pentru vocabularul comun, care nu-i preponderent, ci pentru că și italienii și românii gândesc la fel. La fel limbile germanice între ele. Limbile slave nu se încadrează toate aici pentru că, deși fac parte din același grup, nu toate gândesc la fel; excepție fac rusa, ucrainiana și bielorusa, apoi ceha și slovaca și, în sfârșit limbile fostei Iugoslavii. Bulgara sau polona par să nu aibă prea mult de-a face cu celelalte limbi menționate; bulgara are ca rudă apropiată macedoneana.

Despre multiplele semnificații și utilizări ale unor cuvinte.

Cuvintele din limbile sintetice au, de obicei, mai multe sensuri. Păcatul finlandezei este că venind în contact cu un cuvânt străin îi preia doar prima semnificație care i-a ieșit în cale, ignorându-le pe celelalte chiar dacă altă semnificație ar fi mult mai frecventă, ea trece neobservată de către finezi. Străinul, aflând că și finlandezul folosește același cuvânt, crede că a fost preluat cu toate semnificațiile sale dar se înșală amarnic. Îmi vine în minte un exemplu dat de o persoană care având limba maternă româna dar vorbind și italiana a fost lăudată de italieni că folosește ‚cuvinte alese’. Mai apoi, persoana a explicat cum stă cazul și de ce cuvintele folosite erau ‚alese’. Cuvintele comune și expresiile foarte apropiate în cele două limbi au mai multe semnificații cu frecvențe diferite de folosire. Presupunem că, în ambele limbi, un cuvânt are cinci semnificații pe care să le numim a, b, c, d, și e

.

frecvența semnificației în română frecvența semnificației în italiană
a foarte frecventă (de uz curent) e foarte frecventă (de uz curent)
b c
c de frecvență medie d de frecvență medie
d b
e foarte rară (cuvânt rar, ‚ales’) a foarte rară (cuvânt rar, ‚ales’)

.

este lesne de înțeles că vorbitorului îi vin în minte mai întâi semnificațiile cele mai frecvente, în română a și b care, însă, în italiană sunt mai rare și apar drept ‚cuvinte alese’.

În multe limbi unele noțiuni sunt numite cu un singur cuvânt iar în altele cu o sintagmă, o locuțiune sau o expresie, adică un grup de cuvinte care, pierzându-și, separat, semnificația lor proprie, au împreună valoarea unui singur cuvânt și o funcție gramaticală unică. Unele limbi germanice folosesc cuvinte compuse în locul locuțiunilor. Finlandeza are și ea cuvinte compuse dar alcătuite pe un alt principiu decât limbile germanice, finlandeza fiind cunoscută ca o limbă aglutinantă. Un exemplu este floarea de nu-mă-uita care și în alte limbi este sintagmă, não-te-esqueças-de-mim (port.), ne-m’oubliez-pas, oreille-de-souris (fr.), vergeet-mij-niet (ol.), forget-me-not (eng.), dar și cu cuvinte compuse ca förgätmigej, (sued.), Vergissmeinnicht (germ.), nontiscordardimé (it.), nomeolvides (sp.). Doar finlandeza are un singur nume scurt lemmikki. (Se putea să nu facă notă discordantă!?). Numele florii în limbile menționate au un element comun și anume faptul că sunt gândite la fel, exprimă aceeași idee, pot fi ușor înlocuite dintr-o limbă în alta. Aici am vrut să ajung.

Spre bucuria românilor care studiază finlandeza, foarte multe locuțiuni din română își găsesc cuvântul compus corespunzător în fineză exact după modelul de mai sus. Să pomenesc doar câteva: floarea-soarelui – auringonkukka; pălărie de paie – olkihattu; ceas-cu-cuc – käkikello; ou de găină – kananmuna; lingură de lemn – puulusikka. În limbaj curent polkea înseamnă a pedala, a călca dar polkea naarasta  – a călca femela. În slang: nussia, naida, panna; ‘poljin taas Lottaa’.

Pagini conexe:

.

Introdus  / lisätty 28.2.2010

Actualizat / päivitetty 23.11.2013

Actualizat / päivitetty 15.12.2014

Actualizat / päivitetty 14.2.2016

Actualizat / päivitetty 6.10.2016

.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: