Blogulblog's Blog

2. Yleiset paikallissijat: c) partitiivi 6) partitivul în alte limbi

Partitivul în alte limbi

.

.

Pagini precedente:

1. Generalități, terminații

2. Rădăcina partitivului

3. Întrebuințarea partitivului

4. Cuvinte care cer partitivul

5. Partitivul după Norman Denison (încă în lucru)

2. Yleiset paikallissijat: c) partitiivi 6) partitivul în alte limbi


 


 

 

HyväYstävä, dac-ai avut răbdare să parcurgi paginile referitoare la partitiv, mai ai încă puțină răbdare să citești și pagina asta și n-o să-ți pară rău. Aici găsești explicații pe care nu le-ai întâlnit în paginile precedente pentru că acolo se refereau strict la partitivul finlandez. Aici ai o privire mai largă pentru a-nțelege cei cu partitivul ăsta, – veșnica poveste.

Ca o avertizare, HyväYstävä, pagina de față discută exclusiv despre partitiv în timp ce partitivul finlandez înglobează un amalgam de situații mult mai complex decât ceea ce se discută aici.

 

Engleză

The Partitive in English is when we say “some” plus a singular noun – ie we mean part of the whole – eg some cake, some ice cream, some bread. In English the word some (or any) often precedes a substantive, when no particular kind, measure, or quality is meant, as: some wine, some bread, any ink, etc.

.

Limbi romanice

Toate limbile romanice cunosc partitivul chiar dacă nu ca un caz gramatical, ca în finlandeză, ci doar ca o construcție gramaticală aparte.

Articolul partitiv. In italiană și franceză s-a dezvoltat o categorie specială de articol – articolul partitiv, care se referă la unele aspecte cantitative ale obiectului, indică o cantitate nedeterminată. La singular se combină cu substantive care indică materii continue – nenumărabile –, iar la plural se combină cu substantive care indică materii discontinue – numărabile.

Formele articolului partitiv apar in franceza din prepozitia de, in italiana di, urmata de formele articolului hotarat. Din punct de vedere fonematic, prepozitiile de/di sunt identice cu urmasii prepozitiei latine de. Francezul spune: «Je mange du (de+le) pain et de la mermelade», iar italianul: «Io mangio del (de+il) pane e della (de+la) marmelata» tot el mai poate spune „del vino, della birra, dell’olio”.

În limba franceză, de exemplu, există articolul partitiv (du, de la, des) care semnalează delimitarea unei părți dintr-un întreg denumit în general printr-un substantiv nenumărabil, ca în Je t’ai apporté du thé (Ți-am adus niște ceai), sau pentru a desemna noțiuni abstracte, ca în Il faut avoir du courage (Trebuie să ai curaj).

.

Comentariile profesorului de franceză Jean-Michel Kalmbach

Tyypillinen vakava ongelma on myös suomalaisen partitiivin ymppääminen ranskan kieleen. Ongelmat johtuvat tässä ennen kaikkea siitä, että suomalaiset tekijät eivät näytä ymmärtävän, miten SUOMEN kieli toimii. Eräs kielioppikirja töräyttää:

Tämä on hyvin rohkea väite. Sillä, kun sanotaan „Kauppias odottaa asiakasta”, kauppias ei luultavasti odota vain osaa asiakasta. Tosiasiassa suomen partitiivilla on ennen kaikkea aspektuaalinen tehtävä: partitiivi- ja kokonaisobjektin vaihtelulla kuvataan toiminnan laatua: hän rakentaa taloa / hän rakentaa talon. Vastaavaa eroa ei voida ilmaista ranskassa ainakaan artikkelin avulla, päinvastoin kuin lähes kaikki oppikirjat väittävät.
Tosiasiassa ranskassa ei ole olemassa partitiiviartikkelia. Sana du, kuten sen feminiinimuoto de la, on epämääräisen artikkelin muoto, jota käytetään jaottomien sanojen edessä. Samaa sanaa voidaan esittää eri artikkelilla:

Elle achète un pain. Hän ostaa leivän. (jaollinen, yksiköllinen)
Elle achète des pains. Hän ostaa leipiä. (jaollinen, monikollinen)
Elle achète du pain. Hän ostaa leipää. (jaoton)

Kaikki ovat varmaan samaa mieltä siitä, että jaotonta ei voida esittää monikossa, kun kerran sitä ei voi jakaa osiin eikä siten laskea. Siitä huolimatta lähes kaikissa suomalaisissa ranskan kielen oppikirjoissa julistetaan, että des on du – siis jaottoman – artikkelin MONIKKO, mikä on täysin absurdia.
Epämääräisen artikkelin muodot voidaan esittää seuraavalla tavalla:

.

EPÄMÄÄRÄINEN ARTIKKELI
yksikkö monikko
jaollinen un / une des
jaoton du / de la

.

Koko käsite partitiiviartikkeli joutaa romukoppaan. Siitä on suomalaisille ranskan lukijoille pelkästään hyötyä: poistamalla partitiiviartikkelin ranskan kielioppiterminologiasta estetään heitä sotkemasta puhtaasti kotimaista partitiivia ranskan kieleen ja pakotetaan heidät ajattelemaan artikkelin toimintaa terveeltä pohjalta eikä näennäisten yhtäläisyyksien perusteella. On sanomattakin selvää, että kirjojen kappaleet, joista näytin otteita, on kirjoitettava uudestaan aivan alusta. [Jean-Michel Kalmbach]

.

.

Română

PARTITÍV, -Ă, partitivi, -ve, adj. (Gram.; despre forme flexionare sau despre construcții) Care exprimă ideea de parte dintr-un întreg sau întregul din care s-a luat o parte. Genitiv partitiv.Articol partitiv = articol care se atașează la un cuvânt partitiv. – Din fr. partitif, it. partitivo.

Partitivul există și în românește și se folosește atunci când este vorba de cantități nedeterminate ca de ex. ia niște ouă nu spun câte sau de care, câțiva cartofi sau de-alde astea, d-alde Vasile. Româna mai cunoaște partitivul definit ex. niște câini, doi dintre câini și genitivul partitiv o mulţime de oameni, mii de soldaţi genitiv cu particula de.

Pacatele limbii – de Rodica Zafiu – Alde noi, I­

Dicţionarele disting în genere în utilizarea lui alde (considerat adjectiv pronominal nehotărît, provenind dintr-o construcţie cu sens probabil partitiv) mai multe valori: plasat înaintea unui nume propriu (cu formă de singular) sau a unui cuvânt care înlocuieşte numele propriu (de obicei un nume de rudenie, la singular şi articulat), alde indică fie familia şi apropiaţii – la alde Dumitru, la alde naşa -, fie „tipul”: oameni ca…, specimene de felul…, de tagma” (DEX).

Compară: de-a mirările, din categoria mirărilor, de-alde mirare.

.

În ceea ce priveşte genitivul partitiv putem spune că a jucat un rol important în sintaxa propoziţiei indo-europene. În latină partitivul apare în regres faţă de indo-europeană, unde deţine un rol mai însemnat. De exemplu: „Multa poetarum veniat manus” – (Hor.,Sat.,I,4,41) – „Să vină ceata mare a poeţilor”.

Toma I. Vasilescu în Curs De Sintaxa Istorică A Limbii Latine , afirma că: „… deşi acestui genitiv i se zice partitiv, el exprimă întregul, nu partea, de aceea unii îl denumesc genitivus totius. Iată cum defineşte N. I. Barbu în Sintaxa Limbii Latine genitivul partitiv: „Genitivul partitiv (…) fiind asociat în mintea vorbitorilor romani cu genitivul posesiv şi trezind în sufletele lor nuanţele afective ale posesorului, este expresia afectivă a întregului din care se ia o parte.”

Partitivul construit cu genitivul a fost concurat chiar din faza cea mai veche a dezvoltării limbii latine de ablativul prepoziţional. E vorba de prepoziţiile de şi ex. Ablativul cu de s-a dezvoltat în dauna genitivului, ajungând să i se substituie complet în limba vorbită (în sec. III p.Chr.) şi, desigur, în limbile romanice.

.

.

Partitivul în limba română a fost studiat, au apărut lucrări și s-au făcut teze de doctorat pe această temă.

.

Analele Universității București

Vol. 53 (2004), p. 103-116 Doua tipuri de constructii partitive in limba romana / Alexandru-Daniel Mardale

Două tipuri de construcţii partitive în limba română de Alexandru-Daniel Mardale

Cet article propose une analyse comparative de deux constructions ayant la même structure syntaxique globale, à savoir GN ® (Det) N1 de (Det) N2.
1. La première construction examinée – appelée partitive – est représentée par des exemples du type un elev de-ai profesorului, o pagină de-ale cărţii. Il s’agit d’une construction qui se caractérise par la présence d’un constituant adnominal introduit par l’article dit ’génitival’ al. Nous soulignons que de cette propriété dérive une série de contraintes syntaxiques dont la plus significative est la présence obligatoire de l’article indéfini sur la tête du groupe nominal complexe. Sur le plan sémantique, nous montrons que la tête du groupe complexe dénote un individu qui est extrait du groupe d’individus dénotés par le constituant adnominal.

2. La seconde construction examinée – appelée pseudo-partitive – est représentée par des exemples du type un kilogram de mere, un soi de fructe. Il s’agit d’une construction différente de la première en ce sens que le constituant adnominal se réalise nécessairement comme groupe nominal sans déterminant, introduit par la préposition dite ’fonctionnelle’ de. Par ailleurs, nous enregistrons une autre différence entre les deux types examinés : le constituant se trouvant en première position du groupe complexe ne fonctionne pas comme tête du groupe, mais comme Spécifieur. Ce dernier se voit associer un sens partitif général, qui est cependant à distinguer de celui du premier type. Nous montrons que ce sens corespond dans la plupart des cas non pas à une dénotation de type individu, mais de type propriété.

.

CATEGORIA PARTITIVULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Teză de doctorat Mihaela Isabela Nedelcu

Isabela Nedelcu este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din București și cercetător științific în cadrul sectorului de gramatică al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, doctor în filologie din 2008 și coautoare a Gramaticii limbii române (GLAR), apărută la Editura Academiei Române.

După cum se precizeză pe copertă, cartea oferă o descriere a relației dintre parte și întreg la nivel lexical, semantic și sintactic. Analiza propusă de autoare evidențiază, pe de o parte caracteristicile partitivului în general, ca o categorie universală, pe de altă parte, caracteristicile partitivului în limba română în raport cu alte limbi.

Rezumatul lucrării

Analiza pe care am propus-o în lucrarea de faţă a urmărit să arate modul cum se manifestă categoria partitivului la nivel lexical, semantic şi sintactic. Toate caracteristicile evidenţiate la cele trei niveluri de analiză au relevat, implicit, particularităţile partitivului în limba română în raport cu alte limbi romanice (franceza şi italiana, mai ales) şi cu limba engleză. Relevând, pe de o parte, caracteristicile partitivului, în general, ca o categorie universală, pe de altă parte, caracteristicile partitivului în română în raport cu alte limbi, am încercat să oferim o sinteză cât mai cuprinzătoare asupra Categoriei partitivului în limba română.

Cele cinci capitole pe care le-am dedicat partitivului au vizat relaţia lexicală parte–întreg, numită „meronimie” (capitolul II. Relaţia parte–întreg (meronimia) – relaţie semantică lexicală), manifestările sintactice şi semantice ale relaţiei lexicale parte–întreg, precum şi raportul dintre relaţia parte–întreg şi alte relaţii semantice înrudite (capitolul III. Sintaxa şi semantica relaţiei lexicale parte–întreg şi compararea ei cu alte relaţii semantice înrudite), conectorii de marcare a relaţiei sintactico-semantice parte–întreg (capitolul IV. Prepoziţiile partitive), relaţia sintactico-semantică parte–întreg în cadrul grupului nominal (capitolul V. Relaţia sintactico-semantică parte–întreg în grupul nominal), relaţia verbului cu partitivul (capitolul VI. Relaţia sintactico-semantică parte–întreg în grupul verbal).

În capitolul II. Relaţia parte–întreg (meronimia) – relaţie semantică lexicală, am arătat că meronimia este una dintre relaţiile paradigmatice în care intră unităţile lexicale ale unei limbi, alături de sinonimie, antonimie şi hiponimie. Dintre aceste relaţii paradigmatice, cea mai apropiată de meronimie am dovedit că este hiponimia, ambele fiind relaţii de incluziune sau relaţii ierarhice. Hiponimia indică relaţia subtip–tip/specie–gen (lalea–floare, câine–animal), iar meronimia relaţia parte–întreg (acoperiş–casă, braţ–corp). În compararea meronimiei cu hiponimia, am arătat, pornind de la studiile lui Cruse 1986 şi Lyons 1977, că, faţă de hiponimie, care este o relaţie de incluziune tranzitivă, ultimul element al unei serii incluzându-se în primul, ierarhic superior (vezi relaţia prepelicar cu păr lung – câine – animal), meronimia poate fi tranzitivă (jachetă – mânecă – manşetă) sau intranzitivă (casă – uşă – mâner). Relaţiile meronimice pe care le-am descris din punctul de vedere al modului de conceptualizare a organizării părţilor într-un întreg sunt cele distinse de Winston et al. 1987 şi Chaffin et al. 1988: element component–obiect (volan–maşină), membru–colectiv (copac–pădure), porţiune–masă (bucată de pâine–pâine), materie–obiect (metal–maşină), fază–proces (introducere–prezentare), caracteristică–activitate (plată–cumpărare), loc–spaţiu (oază–deşert), la care am adăugat două: parte a corpului–corp (nas–corp), subperioadă–perioadă (copilărie–viaţă). Fiecare dintre aceste relaţii se caracterizează prin prezenţa sau absenţa următoarelor trăsături ale părţii în raport cu întregul: „funcţional”, „similar”, „separabil”, „simultan”. Studiul lui Cruse 1986 ne-a oferit testele pe care termenii implicaţi într-o relaţie de tip parte–întreg trebuie să le satisfacă, teste corespunzând formulelor: Un Y are X-uri/un X, Un X face parte dintr-un Y, Părţile unui Y includ X-ul (X-urile), Z-ul (Z-urile) etc., şi, de asemenea, factorii care pot împiedica satisfacerea testului strict pentru evidenţierea relaţiei: opţionalitate/necesitate, congruenţa, existenţa unor sensuri locale. Relevarea importanţei meronimiei în elaborarea unor definiţii lexicografice, în studierea unor terminologii, ca şi în organizarea unei reţele semantice de tip WordNet a constituit obiectul unei secţiuni importante a capitolului al II-lea. Pentru acest scop, am indicat şi am explicat o serie de exemple din DEX, dintr-un curs de biologie şi din reţeaua WordNet care valorifică relaţia lexicală parte–întreg. În ultima parte a capitolului, am arătat că relaţia lexicală parte–întreg este valorificată şi de o figură semantică – metonimia, căreia i se subordonează sinecdoca prin cele două subtipuri: a) partea pentru întreg („pars pro toto”) – Are un acoperiş. şi b) întregul pentru parte („totus pro parte”) – Am mâncat un iepure la cuptor. Substituirea unui termen prin perechea sa, datorată unei caracteristici esenţiale a acestei, care o face proeminentă, se asociază cu efecte stilistice speciale.

Capitolul III. Sintaxa şi semantica relaţiei lexicale parte–întreg şi compararea ei cu alte relaţii semantice înrudite a urmărit, pe de o parte, manifestările sintactico-semantice ale relaţiei lexicale parte–întreg în GN, în GV şi la nivel discursiv, pe de altă parte, compararea acestei relaţii cu alte relaţii semantice înrudite: relaţia de posesie/apartenenţă, relaţia locativă, relaţia temporală, relaţia agentivă, relaţia obiectivă, relaţia subiectivă, relaţia atributivă. Ca orice relaţie, acestea sunt marcate prin anumite elemente de coeziune. În cazul relaţiei lexicale parte–întreg şi a unora dintre celelalte relaţii semantice, am arătat că mărcile de coeziune pot fi prepoziţiile de, din, cu şi cazurile genitiv (mai ales), dativ şi acuzativ. Aceste mărci prezintă diverse caracteristici (prepoziţiile pot fi semantic predicative sau nonpredicative) şi antrenează un anumit tip de denotaţie a numelui-complement: proprietate (creangă de măslin) sau individ (creanga măslinului). Sensul relaţiilor de care ne-am ocupat în acest capitol este, am văzut, determinat de semantica substantivelor conectate. Numele care indică partea – N1– poate fi considerat unirelaţional pentru că acesta cere coocurenţa întregului. În cazul numelor generice de tipul parte, fragment, segment, fracţiune, compartiment, diviziune, bucată, am susţinut că acestea pot fi considerate predicate logice cu două argumente corespunzătoare părţii şi întregului (Perioada aceea este o parte din viaţa mea.). Dacă N1 este multirelaţional, relaţia semantică în care acesta intră nu este predictibilă (vezi substantivul multirelaţional maşina antrenat într-o relaţie de posesie – maşina lui Ion, locativă – maşina din garaj sautemporală – maşina din secolul trecut). Nu întotdeauna însă sensul lui N1 generează sensul relaţiei. Uneori, N2 are rolul decisiv, ca în cazul relaţiei locative (biserica din centru), temporale (o zi din săptămână) şi agentive (cartea lui Cărtărescu). Dintre toate relaţiile pe care le-am raportat la relaţia parte–întreg, relaţiile obiectivă (rezolvarea problemei), subiectivă (sosirea lui Ion) şi atributivă (deşteptăciunea lui Ion), sunt, am arătat, mai îndepărtate de relaţia parte–întreg, şi referenţial, şi gramatical, acestea presupunând fenomenul de nominalizare (rezolvare < rezolva, sosire < sosi, deşteptăciune < deştept). Relaţia lexicală parte–întreg precum şi celelalte relaţii lexicale pot fi evidenţiate şi prin intermediul verbului. Verbe ca a compune, a descompune, a se împărţi etc. pun în relaţie actanţii corespunzători părţii şi întregului (Acest obiect este compus din două piese.), iar verbe ca a poseda, a aparţine pun în relaţie un posesor şi un obiect posedat (Ion posedă o maşină.). Aceste verbe sunt, am arătat, predicate logice cu două argumente.

Relaţia parte–întreg a fost comparată, pe rând, cu fiecare dintre relaţiile menţionate. Comparând relaţia parte–întreg cu relaţia de posesie, am arătat, cu ajutorul unor teste sintactico-semantice, că relaţia de „posesie inalienabilă” este, de fapt, tot o relaţie parte–întreg (ilustrând relaţia dintre o parte a corpului şi corp), şi nu un subtip al relaţiei de posesie. Pentru fiecare comparaţie în care am inclus relaţia parte–întreg, am indicat care nume dintre cele două induce sensul relaţiei, ce elemente de coeziune marchează relaţia, cum se realizează anafora asociativă. Faţă de studiile anterioare, în care se arată că legarea anaforicului şi a antecedentului se poate face direct, prin simpla articulare a anaforicului, sau prin intermediul unui marcator anaforic – posesiv sau genitiv –, am demonstrat că legătura dintre cele două elemente se realizează întotdeuna printr-un marcator anaforic realizat fie ca posesiv sau genitiv, fie ca Ø (Am făcut o excursie în deşerti. Oazaj lui era superbă., Mariei i-a căzut canai din mână şi toartaj Ø s‑a rupt.). Prin urmare, nu articularea explică legătura, ci marcatorul Ø.

În capitolul IV. Prepoziţiile partitive, ne-am ocupat de prepoziţiile partitive care marchează relaţia sintactico-semantică parte–întreg. Acestea sunt de, din, dintre, între, printre. Nu ne-am referit aici la prepoziţia cu, care apare numai în cazul relaţiei lexicale parte–întreg (casa cu etaj). Capitolul a fost structurat în funcţie de rolul acestor prepoziţii de a introduce un complement sau un adjunct partitiv corespunzător GPrep cu centrul una dintre aceste prepoziţii. Unele prepoziţii introduc un complement partitiv cerut de un determinant indefinit – de, din, dintre (un elev dintre cei de faţă, câţiva dintre copii), altele, un complement al unei mărci de gradare – din, dintre, printre, între (cel mai bun din clasă/dintre ei). Prepoziţiile partitive cer ca nominalul-complement să fie la plural sau să trimită la ideea de plural. În calitate de predicat semantic, prepoziţiile partitive impun un rol tematic, şi anume Sursa. Referindu-ne la prepoziţiile din şi dintre, am distins contexte în care cele două se află în variaţie liberă, contexte în care se preferă utilizarea uneia sau a celeilalte şi contexte specifice pentru fiecare. În separarea acestor contexte, am ţinut cont de relaţia acestora nu numai cu GN-complement postpus, care exprimă întregul, ci şi cu GN coocurent care exprimă partea. De asemenea, am observat că în alegerea prepoziţiei din sau a prepoziţiei dintre este relevant şi tipul de verb care constituie centrul GV în care se include GPrep introdus de una dintre aceste prepoziţii. Astfel, verbele „fragmentative” (a bea, a mânca, a lua) se construiesc în mod firesc cu prepoziţia din, atunci când partea nu este exprimată (compară: Mănânc din şniţele. cu ??Mănânc dintre şniţele.). O observaţie importantă (ce porneşte de la Cardinaletti – Giusti 2002 şi Giurgea 2007a) a fost aceea că, în română, atât complementele partitive, cât şi adjuncţii partitivi se introduc prin aceleaşi prepoziţii (compară: Am citit două dintre cărţi. cu Dintre cărţile pe care le-am citit, două mi-au plăcut cel mai mult.), spre deosebire de alte limbi, unde complementele şi adjuncţii se marchează prin prepoziţii diferite: fr. de – parmi, it. di – tra/fra, engl. of – among (vezi, de exemplu, în franceză: L’une des questions posées était difficile. şi Parmi toutes les questions qui me sont adressées, certaines étaient difficiles.).

În capitolul V. Relaţia sintactico-semantică parte–întreg în grupul nominal, am analizat, în primul rând, în cadrul GN complex (Det1) N + Prep + (Det2) N trei tipuri de construcţii: partitive, cu „de genitiv” (genitivul/posesivul partitiv), cantitative/pseudopartitive. În analiza acestor construcţii, am apelat la cadrul teoretic oferit de gramatica generativă. Pornind de la studiul lui Abney 1987 şi cel al lui Cardinaletti – Giusti 2002, am interpretat determinantul aflat pe prima poziţie din construcţia partitivă drept cap funcţional (cuvânt cu rol gramatical) care se combină cu două complemente: primul este NP, al doilea, GPrep introdus printr-una dintre prepoziţiile partitive. Dat fiind că într-o construcţie partitivă, de regulă, numai un nume este exprimat, NP, complementul determinantului, este de cele mai multe ori vid (câţiva Ø dintre copii). Uneori, forma determinantului este diferită după cum numele-complement este lexicalizat sau nu (compară: câţiva copii dintre cei de faţă – câţiva dintre cei de faţă, unde forma determinantului este identică în ambele construcţii, cu un copil dintre cei de faţă – unul dintre cei de faţă, alt copil dintre cei chemaţi – altul dintre cei chemaţi). Formele „pronominale” unul, altul suntexplicabile prin încorporarea unui pro-N redat prin –a, -ul (cf. Giurgea 2007a). De asemenea, formele nimeni, nimic, oricine, care nu acceptă lexicalizarea numelui, pot fi analizate drept determinanţi intranzitivi/pronume (cf. Abney 1987), care încorporează complementul nominal. O situaţie specială apare atunci când în prima poziţie a construcţiilor partitive apar doi determinanţi (alte câteva cărţi dintre cele cumpărate, mulţi alţii dintre noi). Am arătat că, în această situaţie,primul determinant se asociază cu un grup care include, la rândul lui, un determinant. În acest caz, primul element se poate analiza drept D, iar al doilea, drept Q sau modificator, care se ridică în poziţia de SpecDP.

În analiza construcţiilor partitive, am constatat că atât grupul nominal care exprimă partea, cât şi grupul care exprimă întregul trebuie să răspundă unor condiţii. O condiţie esenţială este aceea ca gradul de extensiune al părţii să fie mai mic decât cel al întregului în care partea se include. Această condiţie are drept consecinţă excluderea cuantificatorilor universali de tipul toţi, amândoi, ambii din grupul care exprimă partea (*toţi dintre ei, *amândoi dintre ei, *ambii dintre ei). De asemenea, grupul care exprimă partea şi cel care exprimă întregul se supun unor constrângeri de definitudine. Prototipic, grupul care exprimă partea este indefinit, marcat prin determinantul indefinit (pentru excepţii, vezi construcţii precum: al doilea dintre copii, cel mai bun dintre ei, Îl felicit pe acela dintre voi care găseşte o soluţie.), iar grupul care exprimă întregul este definit. Faptul că GN care exprimă întregul este definit indică denotaţia de tip individ a acestuia.

Construcţiile cu „de genitiv” (genitivul/posesivul partitiv) – un prieten de-al Mariei/de-al meu se disting de construcţiile partitive standard prin câteva aspecte. Unul este reprezentat de faptul că acestea conţin două nume diferite, dintre care al doilea este un genitiv/posesiv cu al. O altă diferenţă esenţială faţă de construcţiile partitive standard este aceea că numele întregului este indefinit, asociindu-i-se o denotaţie de tip proprietate.

În analiza construcţiilor cantitative (un kilogram de mere, douăzeci de oameni, o mulţime de oameni), am arătat că există o serie de diferenţe care susţin separarea lor de construcţiile partitive. Aceste construcţii conţin pe prima poziţie un element cantitativ (specificator), iar pe a doua poziţie, un nume indefinit cu denotaţie de tip proprietate. Am demonstrat că prepoziţia de se grupează în această construcţie cu primul termen, întrucât nu generează un grup sintactic. Statutul de centru de grup al celui de al doilea nume este dovedit de cele două teste stabilite de Milner 1978: acordul şi reluarea prin anaforic – O mulţime de oamenii au venit. Eii erau fericiţi./*Ea era fericită.

În analiza GN simplu, am arătat, pornind de la cercetarea efectuată de Laca – Tasmowski 1996 pentru sp. unos şi algunos, că numai anumiţi determinanţi pot fi trataţi drept partitivi. Aceştia sunt unii şi câţiva, datorită caracterului lor presupoziţional. Faţă de nişte, unii şi câţiva presupun un ansamblu complementar căruia i se aplică predicaţia. Astfel, implicatura unei construcţii precum Nu am rezolvat unele probleme. este Am rezolvat unele probleme. De asemenea, spre deosebire de nişte, aceştia pot să se combine, în poziţia de subiect, cu predicate nonepisodice sau cu predicate de entitate (cf. Dobrovie-Sorin – Beyssade 2004): Unii/Câţiva elevi sunt inteligenţi. vs ?Nişte elevi sunt inteligenţi.). Nişte, despre care s-a spus adesea că este un determinant partitiv, nu are această valoare decât la nivel discursiv, când este corelat cu un element ce trimite la partea complementară, de tipul ceilalţi, restul: Nişte elevi au venit la noi, ceilalţi s-au dus în altă parte.

Analiza numelor fără determinanţi sau a numelor nude a arătat că nu este pertinentă o echivalare a numelui nud cu numele însoţit de determinant (Am băut vin. vs Am băut nişte vin.). Dacă numele însoţit de determinant se asociază cu o denotaţie de tip individ, numele fără determinant se asociază cu o denotaţie de tip proprietate. Am demonstrat că exemplele din franceză, unde, în poziţia de argument, trebuie să apară un determinant (Je bois du vin., Je mange des gâteaux.), nu contrazic acest lucru. Studiul diacronic al lui Englebert 1992 ne-a arătat că, în franceza veche, nu se folosea articol partitiv. Târziu, pentru marcarea ideii de partitiv, s-a utilizat prepoziţia de şi, în cele din urmă, s-a ajuns la gramaticalizarea articolului partitiv constituit din de şi articolul definit le.

Ultimul capitol – VI. Relaţia sintactico-semantică parte–întreg în grupul verbal a urmărit să evidenţieze relaţia verbului cu partitivul. Rezultatele analizei au demonstrat că este necesară o extindere a cercetării partitivului la nivelul grupului verbal. Am avut aici în vedere, pe de o parte, verbele care exprimă lexical relaţia parte–întreg (a compune, a descompune, a alcătui, a fragmenta, a segmenta etc.) şi relaţia acestora cu actanţii corespunzători părţii şi întregului, pe de altă parte, relaţia diverselor tipuri de verbe (tranzitive şi intranzitive de acţiune, ergative, (in)tranzitive psihologice de stare) cu construcţiile partitive. O clasificare a verbelor care exprimă lexical relaţia parte–întreg se găseşte şi în Jackiewicz 1997, însă noi am depăşit analiza la nivel lexical, considerând că este util şi interesant să observăm şi relaţia acestor verbe cu actanţii care exprimă partea şi întregul. Astfel, am arătat că verbele impun anumite restricţii actanţilor săi: o prepoziţie (care diferă, de cele mai multe ori, în funcţie de sensul relaţiei: compunere sau descompunere – a se compune din, a se forma din; a se descompune în, a se diviza în), un rol tematic (în construcţia: Obiectul se fragmentează în bucăţi mărunte., partea este interpretabilă tematic ca Rezultat, iar întregul ca Temă), un substantiv numărabil sau nonnumărabil (*Fragmentez uleiul.).

Dintre verbele care se asociază cu construcţiile partitive, am acordat o atenţie deosebită verbelor „fragmentative” (a bea, a mânca, a lua). Spre deosebire de alte verbe, acestea permit neexprimarea grupului care exprimă partea (Beau din vin., dar *Văd din prăjitură.). În limba franceză, combinarea unui astfel de verb cu articolul partitiv este ambiguă, citirea putând fi individualizantă sau de tip proprietate (Je bois du vin.), faţă de verbele „nonfragmentative”, care, în combinaţie cu articolul partitiv, nu trimit la ideea de separare, antrenând deci numai citirea de tip proprietate (Je vois du vin.).

Probleme speciale de analiză au pus GPrep de tipul de toate, de-alde N, care se construiesc, de obicei, fără grupul care exprimă partea. Grupul de toate, în limba actuală, nu acceptă coocurenţa grupului care exprimă partea şi se poate asocia cu prepoziţia cu. Posibilitatea combinării cu o altă prepoziţie este un semn al fixării structurii şi al gramaticalizării prepoziţiei partitive de. Faptul că prepoziţia de nu poate lipsi când GPrep se află în poziţia de complement direct ar putea justifica interpretarea acestuia drept un complement direct partitiv (Ştiu de toate. vs *Ştiu toate.). GPrep de-alde N permite exprimarea părţii, dar destul de frecvent acesta apare singur, fiind fixat. Am arătat că în construcţiile cu de-alde, grupul ce indică întregul – de-alde N2are o denotaţie de tip proprietate, denotaţie care nu este specifică grupului Det + N2 din construcţiile partitive standard. Acest fapt le apropie însă de construcţiile cu genitiv/ posesiv partitiv de tipul un prieten de-al meu. Ca şi GPrep de toate, de-alde N se poate asocia cu o altă prepoziţie (S-a înhăitat cu de-alde tine., M-a părăsit pentru de-alde tine.).

.

Comparații română – finlandeză

Comparând partitivul din limba română cu cel din limba finlandeză am pute spune, grosso modo, că sunt exact inverse. Finlandeza privește din punctual de vedere al părții care face parte dintr-un întreg care rămâne pe plan secundar în timp ce româna consideră pe prim plan întregul din care s-a desprins o parte și care are rol secundar. M-aș bucura, HyväYstvä dacă ai remarca faptul că cele două limbi au, frecvent, puncte de vedere opuse, fiecare privind același lucru din capetele opuse. Poate tocmai d-aia-i grea fineza.

Diferența între partitivul românesc și cel finlandez ține de esență. În românește, gândind logic, se consideră partea din punctul de vedere al întregului, ca aparținând întregului, motiv pentru care funcția partitivului poate fi preluată de genitiv (genitivul partitiv). Spunem o felie de pâine, o felie (cu articol nehotărât) oarecare din pâine, dar am putea înlocui cu felia pâinii (aici felie cu articol hotărât, o anume felie) care ar însemna aproape acelaș lucru. Oricum pâinea este întregul, posesorul feliei. În finlandeză lucrurile stau exact invers, potrivit modului de a gândi specific lor. Punctul de vedere este al părții iar întregul rămâne nemenționat. Jos juon kahvia nu trebuie să să precizez  și toată cafeaua din lume căreia ar aparține cafeaua pe care o beau eu. Dacă ar fi gândit românește ar trebui să spun juon kahvin kahvia, beau cafeaua cafelei, unde kahvin ar fi genitivul intregului kahvi iar kahvia ar mai fi o formă de partitiv cu funcție de acuzativ [cea] pe care (eu o beau).

Toate bune și frumoase dacă totul s-ar opri aici doar că, în sertărașul cu eticheta partitiivi, osanto s-au mai înghesuit și alte noțiuni care, după părerea străinilor nu se leagă nicum între ele dar, după părerea finlandezilor, după modul lor de a privi lucrurile, partitivul este locul cel mai potrivit pentru ele. Dece așa? Pentru că toate situațiile în care apare partitivul finlandez au o trăsătură comună: nedeterminarea, nesăvârșirea, situațiile incomplete. Despre asta am pomenit mai-nainte că limba finlandeză se bazează, în principal, pe două aspecte: definit și nedefinit și că toate acțiunile exprimate prin verb sunt finite, terminate, împlinite (fără urmare în prezent) și nefinite, neterminate, neîmplinite (sau cu continuare sau cu efect și urmare cel puțin în prezent).

Unul din cazurile ̔orfane̕ rămas fără teminație proprie este tocmai acuzativul care a fost repartizat împreună cu alte două cazuri „nominatiiviakkusatiivi„, și „genetiiviakkusatiivi” și asta pentru că acuzativul, după situație, poate îmbrăca una din formele menționate.

Acuzativul din limba română ar putea avea un corespondent finlandez „partitiiviakkusatiivi„. Două exemple, pe care le-am mai dat și la alte pagini, pot fi edificataore. «Halosta arvostetaan» (pe Halonen o apreciem, Halonen este apreciată). Când se spune în românește «l-a împușcat» finlandezul nu-nțelege mare lucru. În finlandeză sună cam așa: hänet on ammuttu (la acuzativ hotărât, terminația nominativului), asta înseamnă că a fost împușcat și a murit „definitiv”(!), situația este încheiată . Dacă häntä on ammuttu (un acuzativ nehotărât cu terminația partitivului) se schimbă lucrurile, sau s-a tras în el dar nu l-a nimerit, sau dacă l-a nimerit doar l-a rănit, situația nu este încheiată, se contiună, se tratează, trăiește în continuare.

.

Comentariile finlandezilor în finlandeză – Spicuiri dintr-un forum de discuții lingvistice.

PARTITIIVI

Jos tarkemmin miettii, miksi esim. suomen kieltolauseissa käytetään partitiivia, sille on vaikeaa keksiä mitään „loogista” selitystä. Vertaapa vaikka näitä lauseita: „Syön sen pizzan”. „Syön sitä pizzaa.” . ”Voin syödä palan sitä pizzaa”. „En syö sitä pizzaa”. ” *En syö sen pizzan.” Ja vielä: „Syö se pizza vaikka henki lähtis!”

Suomen osaajat tietävät kyllä, mitä nuo merkitsevät: Vertaapa vaikka näitä lauseita: „Syön sen pizzan”. „Syön sitä pizzaa”. Partitiivi tuossa merkitsee osan syömistä ja genetiivi kokonaisen. „Voin syödä palan sitä pizzaa”.

Partitiivi tuossa merkitsee osan syömistä. „En syö sitä pizzaa”. „En syö sen pizzan”. Kielteisessä lauseessa partitiivi varmaan osoittaa, että ei syö palaakaan pizzasta.

Vaikeus ei varsinaisesti ole partitiivin käytössä vaan objektin sijan valinnassa. (Greutatea constă în alegerea cazului complementului!)

Tässä on hyvä muistaa, että suomea äidinkielenään puhuvillekin sattuu objektivirheitä hankalissa tapauksissa. Tämä johtuu lähinnä siitä, että niissä tapauksissa objektin sija on lähinnä kielen normien asia eli kirjakielessä on suhteellisen monimutkaiset säännöt, jotka on erikseen opittava ja joille ei ole suoraa perustaa kansankielessä tai yleispuhekielessä. Harva meistä ”sanoo” mitään rakenteellisesti niin hankalaa kuin „hän alkoi taas toivoa saavansa tilaisuuden lähettää kirje”, joten saatamme kirjoittaa objektin päätteelliseen muotoon „kirjeen”, jos emme osaa tai jaksa tarkistaa, mihin sijamuotoon objekti pitää panna. (Itse asiassa en minäkään nyt tarkistanut, ja päätteetöntä muotoa tarjoava kielikorvani voi hyvin olla väärässä.)

Mutta kieltämättä ”yksinkertaisten” tapausten virheet tuntuvat oudoilta. Jos kyseessä on vain kielteinen lause, jossa ei ole mitään olennaisesti mutkikkaampaa kuin kieltoverbi, pääverbi ja objekti, niin luulisi, että suomea oletettavasti päivittäin kuuleva ja lukeva osaisi panna objektin partitiiviin.

Olisikohan yhtenä syynä „myytti” suomen kielen objektisääntöjen vaikeudesta? Jos kovin usein toistellaan, että vaikeaa on, vaikeaa, eikä edes mainita yksinkertaisten tapausten olevan yksinkertaisia, tulee ehkä mieleen, ettei kannata yrittääkään. Eihän asialla juuri koskaan liene merkitystä ilmaisun ”ymmärrettävyyden” kannalta. Objektivirheistä vain tulee tietynlainen vaikutelma. Jos joku sanoo „minä uskoo”, niin häntä todennäköisesti ymmärretään, koska verbin persoonapäätteellä ei juuri ole ”käytännöllistä” merkitystä silloin, kun subjekti ilmaistaan erikseen. Vastaavasti lauseiden „minä näin hänet” ja „minä en nähnyt häntä” ero pysyy selvänä, vaikka jälkimmäisessä tehdään objektivirhe, koska lauseessa on kieltoverbi ja koska lisäksi nähdä‑verbi on kieltävässä lauseessa eri muodossa kuin myöntävässä.

Eri asia on objektin sijan vaihtelu myönteisissä lauseissa siten, että se vaikuttaa merkitykseen: „kirjoitin kirjettä” tarkoittaa eri asiaa kuin „kirjoitin kirjeen”. (Am scris o scrisoare vs am scris scrisoarea). Mitenkähän usein suomenruotsalaiset tekevät virheitä tällaisissa asioissa, ja mahdetaanko niihin puuttua kouluopetuksessa?

.

Linkuri bibliografice

Doua tipuri de constructii partitive in limba romana / Alexandru-Daniel Mardale

Categoria partitivului în limba română

Pacatele limbii – de Rodica Zafiu – Alde noi, I­ & II

L’ARTICLE PARTITIF (ACUZATIV) cu traduceri românești

Articolul partitiv

The English Progressive and the Finnish Partitive as Predicate Modifiers: A New Solution to the Imperfective Paradox

http://ling.uni-konstanz.de/pages/home/giurgea/files/ElPart.pdf

.

Introdus  / lisätty 29.1.2011

 

 

.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: