Blogulblog's Blog

Consoană geminată la limita cuvintelor

Consoană geminată la limita cuvintelor

sau după ce se recunoaște finlandeza străinului

Gemination.

Pagina de față se referă un capitol pe care, HyväYstävä, îl poți citi în treacăt, ca să ai idee de subiect, dar nu te văd punând în practică așa ceva, aproape imposibil străinilor. Dacă, imitându-i pe localnici, fenomenul se lipește de tine și începi să pronunți, în toate situațiile, exact ca ei, nu pot decât să te felicit. Dar, ai grje să nu le și scrii așa, chiar dacă le pronunți!

.

BD14769_.

Miksi Suomen lounaismurteissa lausutaan esim. “On tehtyt töitä.”, “On tehtyp pino.”, “On tehtyk kaikki.”, “On tehtys sitä ja tätä.”? Tätä ongelmaa on yritetty selvittää vähintään sata vuotta, ainakin E. N. SETÄLÄSTÄ alkaen. Samanlainen “ylimääräinen” loppukerake [consoană finală] on nykyisin melkoisesti levinnyt jo muidenkin murteiden ja yleiskielen vastaaviin verbinmuotoihin. Mainitut esimerkkilauseet voisivat olla suomen yleiskieltäkin.

Ongelmalle on nyt (1988-v.) esitetty ratkaisu, jota ei kukaan ole kiistänyt: Kyseinen kerake [consoană], joka nykyään lausutaan samanlaisena kuin seuraavan sanan alkukerake, on alkuaan ollut muinaisen latiivi-sijan k-pääte. Muita  k-latiivin jäänteitä ovat suomen yleiskielessä mm. kunkin verbin perusmuodon ja yksikön II persoonan käskymuodon lopussa kuultava kerake (Saan syödäp perunaa. Menek kotiin!) ja vastaava ilmiö vaikkapa kahtia-sanassa.

Esitetty latiiviratkaisu selittää samalla kertaa senkin lounaismurteiden erikoisuuden, että passiivin II partisiipissa esiintyy yksikön nimennössä eli nominatiivissa aina (paitsi h:n ja s:n jälkeen) kaksinkertainen passiivitunnus tt : uittu, käveltty, panttu, syätty, kapaloittu, tulttu). Ei tätäkään ole aikaisemmin kyetty luontevasti selittämään.

.

Începem cu definițiile din finlandeză.

Potrivit obiceiului casei, rakkaalla lapsella on monta nimeä, și fenomenul în speță are felurite nume, unele mai vechi, altele mai noi.

rajakahdennus, rajageminaatio, alkukahdennus, loppukahdennus, jäännöslopuke, aspiraatio, loppuhenkonen ● consoană asimilată la limita cuvintelor ■ konsonantförlängning

(fonetiikka) historiallinen äänteen jatkaja sananrajalla, joka saa seuraavan konsonantin kahdentumaan. Jäännöslopuke on aiemmin kuvattu eri tavoilla virheellisesti mm. henkäysäänteeksi taikka laryngaali- tai glottaaliklusiiliksi. Uudemmissa kieliopeissa sen tilalla käytetään nimityksiä rajakahdennusloppukahdennus, alkukahdennus tai rajageminaatio, jotka eivät tarkoita äännettä vaan seuraavan sanan alkukonsonantin kahdentumista. [aș mai adăuga eu: și alipirea ei la sfârșitul cuvântului precedent!]

rajakahdennus kiel. eräiden sananmuotojen jäljessä esiintyvä seuraavan sanan t. liitepartikkelin alkukonsonantin pidentymä, loppukahdennus (esim. ääntämistavoissa otap pois, hernekkeitto, ei sadakkaan).

jäännöslopuke kiel., vanh. rajakahdennus.

Anna se! (annas se); Tervetuloa meillekin (tervettuloa meilekkin); Ei mennekään sinne kylään (ei mennekkään sinnek kylään)

.

BD14769_.

Rajakahdennus tai loppukahdennus (vanhentunut jäännöslopuke, joskus myös aspiraatiorajageminaatio tai loppuhenkonen) tarkoittaa tiettyjen suomen kielten sanojen ja sanamuotojen lopussa esiintyvää äännettä assimilaationa seuraavan sanan kanssa. Jäännöslopuke ei ole foneemi, vaan aikaisemman sananloppuisen konsonantin jäänne, jonka äännearvo on eri tapauksissa erilainen. Seuraavan sanan alkaessa konsonantilla tämä konsonantti saattaa kahdentua (paitsi jos sanat kuuluvat eri virkkeisiin), esimerkiksi „tule tänne” ääntyy /tule’tänne/ (siis tule-sana loppuu nopeasti ja sen jälkeen on pieni tauko) tai /tulettänne/, josta käytetään nimitystä loppukahdennus. Virkkeen lopussa rajageminaatiota vastaa kato, esim. virkkeen tahtoisin huutaa muoto huutaa ääntyy samalla tavalla kuin virkkeen lapsi huutaa muoto  huutaa, vaikka edellisessä tapauksessa huutaa onkin ensimmäisen infinitiivin lyhyempi muoto ja jälkimmäisessä yksikön kolmas persoona (ensimmäisen infinitiivin lyhyempään muotoon kuuluu rajageminaatio mutta ei yksikön kolmanteen persoonaan).

Paitsi sanarajan kohdalla, esiintyy jäännöslopuke myös yhdyssanan osien rajalla (esim. hernekeitto /hernekkeitto/) sekä liitepartikkelien edellä (esim. annapas /annappas/).

Vokaalialkuisen sanan edellä jäännöslopukkeen ääntämistä ei nykykielessä vaadita, mutta sen ääntäminen katkoäänteenä on sallittu. Kyseistä katkoäännettä on pidetty kovana alukkeena, mutta sitä on kutsuttu myös glottaaliklusiiliksi. Sen foneettinen merkki on ʔ. Esim. „anna olla” voidaan ääntää /annaʔolla/ mutta myös ilman glottaaliklusiilia /anna olla/ Glottaaliklusiilista käytetään joskus nimitystä loppuhenkonen tai aspiraatio, joista viimeksi mainittu on tässä yhteydessä kuitenkin harhaanjohtava, koska glottaaliklusiili ei ole aspiroitu äänne.

Jäännöslopuketta ei merkitä oikeinkirjoituksessa. Kielitieteessä jäännöslopuke merkitään tavallisesti x-kirjaimen yläindeksinä – myös silloin, kun se ei äänny. Suomen kielen historiassa jäännöslopukkeen tilalla on aiemmin ollut sananloppuinen [k]-äänne tai [h]-äänne suurimmassa osassa tapauksia mutta sanan kolme tapauksessa [t]-äänne.

Jäännöslopuke esiintyy vain tiettyjen vokaaliloppuisten sanojen kohdalla. Tärkeimmät sanaryhmät ovat

  • useimmat e-loppuisten substantiivien ja adjektiivien perusmuodot, esim. herne kasvaa /hernekkasvaa/. (Varsinkin eteläpohjalaismurteissa näissä sanoissa voi olla loppukonsonantin paikalla -t tai -s, kuten nimissä Hernesniemi, Venetpalo), mutta jäännöslopuketta ei ole sanoissa nukke eikä kaase (vanhanaikaisten häiden kruunupäämorsian) eikä yleisissä e-loppuisissa etunimissä kuten esimerkiksi nimissä AnneKalleVille
  • allatiivimuodot, esim. lapsille vaatetta /lapsillevvaatetta/
  • kolmannen persoonan omistusliite, esim. isänsä luvalla /isänsälluvalla/
  • 1. infinitiivin lyhyt muoto, esim. juosta kovaa /juostakkovaa/
  • imperatiivin yksikön 2. persoona sekä muodoltaan samanlainen kielteinen preesensmuoto, esim. tule tänne /tulettänne/, hän ei tule tänne /hän ei tulettänne/
  • adverbit, joiden lopussa on johdin –nne-tse (prolatiivi), -ti tai sti, esim. meritseääneti.
  • sanat kolme ja itseKolme-sanan kohdalla jäännöslopuke voi myös jäädä pois.

Apud Rajakahdennus

.

rajageminaatio

Rajageminaatio on nimitys yhtäjaksoisessa puheessa esiintyvälle ilmiölle, jossa sanan alkukonsonantti geminoituu eli kahdentuu tietynmuotoisen sanan jäljessä, esim. menek kotiinkauniistis sanottu. Vokaalialkuisen sanan edellä saattaa esiintyä pidentynyt glottaalinen sulkeuma, esim. annaɁ Ɂolla. Paitsi sanojen rajalla, rajageminaatio toteutuu myös yhdyssanoissa sekä liitepartikkeleiden ja adjektiivinjohtimien –lainen ~ -läinen ja -mainen ~ -mäinen edellä, esim.  hernekkeittootappaseläkelläinenaavemmainen. (» § 34–.) Kirjallisuudessa on käytössä myös mm. nimitykset alkukahdennus ja jäännöslopuke.

§ 34 Mitä rajageminaatio on? Rajageminaatiolliset muototyypit

Seuraavan sanan alkukonsonantti geminoituu yhtäjaksoisessa puheessa tiettyjen sananmuototyyppien jäljessä, esim. menek kotiin. Vokaalialkuisen sanan edellä saattaa puolestaan esiintyä pidentynyt glottaalinen sulkeuma (» § 36), esim. annaʔ ʔolla, jonka esiintyminen kuitenkin vaihtelee puhujittain. Tätä puheessa esiintyvää sananrajaista sandhi-ilmiötä kutsutaan rajageminaatioksi. Lisäksi rajageminaatio toteutuu sanan sisällä yhdyssanoissa sekä liitepartikkeleiden ja lAinen-, mAinen-adjektiivinjohdinten edellä, esim.hernekkeittootappaseläkelläinenaavemmainen. Rajageminaatio vertautuu yleis- ja erikoisgeminaatioon (» § 29), joissa ei ole välttämättä kyse konsonantin täydestä kahdentumisesta vaan eriasteisesta keston pitenemisestä tietyissä ympäristöissä.

Tärkeimmät rajageminaatiolliset sananmuototyypit esitetään asetelmassa 13. Niitä ovat verbien ja nominien tietyt taivutusmuodot sekä tuote-tyyppisten nominien yksikön nominatiivi, monet adverbityypit ja kolmannen persoonan possessiivisuffiksin -nsA sisältävät muodot. Rajageminaatio mm. erottaa kirjoitusasultaan yhtäläiset A-infinitiivit ja yksikön 3. persoonan muodot toisistaan:

Asetelma 13: Rajageminaatiollisia sananmuototyyppejä

Muototyyppi Esimerkki
Yks. 2. pers. imperatiivi tulet tänne, annaʔ ʔolla
A-infinitiivi saako tullas sisään
Verbin kieltomuodot (ei konditionaali) en otak kahvia, et ottanem maitoa, älä tulet tänne, älkää tulkol lähelle, ei tullakkaan, ei mentänes sinne
Tuote-nominien yks. nominatiivi sadel lakkasi, puoluettuki
Allatiivi meillet tulee vieraita
3. pers. possessiivisuffiksi -nsAx vaimonsak kanssa
stix-adverbit runsaastiv vettä
nnex-adverbit sinnet tännem mentiin
(i)tsex-adverbit (prolatiivi) sähkeitsej ja puhelimitse
Yksittäisiä sanoja kiinniv veti, itserrakas

ʔ ʔstop glotal

.

Pekka voi antaa [antaal] lisää ruokaa. vrt. Pekka antaa [antaa] lisää ruokaa.

Rajageminaation toteutuminen vaihtelee eri sananmuototyypeissä. Säännöllisintä se on A-infinitiivin, indikatiivin preesensin kieltomuodon, 2. persoonan imperatiivin ja tuote-tyypin nominien yhteydessä. Toteutuminen voi riippua myös puhujan murretaustasta (» § 35). Yleiskielisessä puheessa rajageminaatiota esiintyy myös esim. komitatiivissa (suurine(s) silmineen), TU-partisiipissa (on saatu(r) ruokaa), lti-adverbeissa (johtuu paljolti(s) siitä) ja sanoissa kolme ja irti, mutta ei yhtä säännöllisesti kuin edellä mainituissa muotoryhmissä eikä kaikilla puhujilla.

Epämuodollisessa puhutussa kielessä rajageminaation esiintymätapauksia ovat lisäksi aktiivin NUT-partisiipin  Ux-loppuinen yksikön nominatiivi (kuollum miesoli mennys sinne) sekä tunnukseton MA-infinitiivin illatiivi (tuli laskeek kassan).

Lisäksi on harvinaisempia rajageminaatiollisia tapausryhmiä, jotka ovat osin alueellisia ja suppea-alaisiakin mutta joskus myös yleiskielisessä puheessa tavattavia:

Kielteinen konditionaali: ei menisis sinne (P) | Translatiivi: uudeksip pääomistajaksi; tiistaiksit tarkoitetun (Ronkainen 1997: 30, 40) | Mon. 1. p. muodot: mietimmes sitä(TV); miettisimmät toista kertaa (Pello; Vaattovaara 1999: 174–175) |  Muita sanoja:kaikkis serkut; vieläk kilometrin; tääläk kaikki (Pello; mp.)

Huom. Rajageminaation tavallisin, perinteinen nimitys on loppukahdennus (esim. T. Itkonen 1969a). Muita käytettyjä nimityksiä ovat alkukahdennus (Penttilä 1969a; Karlsson – Lehtonen 1977), rajakahdennus (Penttilä 1969a: 212) ja rajapidennys (Suomi 1996: 75–79). Termillä jäännöslopuke on tarkoitettu geminaation laukaisevan muodon lopussa olevaa abstraktia morfofoneemia, joka edustuu äännetasolla eri tavoin (esim. Ikola 1953; 1969). Jäännöslopuketta merkitään rivinylisellä x-kirjaimella. Tässä kieliopissa merkintää xkäytetään, kun halutaan varta vasten osoittaa, että kyseinen muoto aiheuttaa rajageminaation, esim. tuotex.

Rajageminaatiollisista muotoryhmistä useimmat ovat aiemmin sisältäneet konsonanttiloppuisen pääteaineksen, jonka loppukonsonantti (yleensä k) on sananrajaisena assimiloitunut seuraavan konsonantin kaltaiseksi. Konsonantin kadottua tauon etisestä asemasta on muihin asemiin jäänyt jäljelle sandhi-ilmiö, rajageminaatio.

.

sandhi

Sandhi on nimitys ilmiöille, joita tapahtuu yhtäjaksoisessa puheessa sanojen alku- ja loppuäänteissä eli sanojen rajakohdissa silloin, kun sanat ääntyvät perätysten ilman taukoa. Tällaisia ilmiöitä ovat esim. rajageminaatio (meep pois) sekä erilaiset äänteiden katoamiset, esim. mullei oo. (→ § 34–.)

§ 127 Fonologisia, morfologisia ja syntaktisia ominaisuuksia

Liitepartikkeleilla on sekä sanojen että taivutuspäätteiden ominaisuuksia. Liitepartikkelitkoostuvat yhdestä tavusta tai äänteestä ja muistuttavat sikäli taivutuspäätteitä. Ne myös liittyvät aina johonkin isäntäsanaan eli ovat luonteeltaan sidonnaisia. Isäntäsanoina voi olla eri sanaluokkien sanoja; liite on tällöin ”moni-isäntäinen”. Taulukko 6 esittää kokoavasti eri liitepartikkeleita erottavat fonologiset, morfologiset ja syntaktiset ominaisuudet.

 

Taulukko 6: Liitepartikkeleiden ominaisuuksia

‑kin ‑kAAn ‑kO ‑hAn ‑pA ‑s ‑kA
Vokaalisointu + + + + +
Rajageminaatio + + + (+) + +
Moni-isäntäinen + + + + +
Lauseasema: 1. jäsen (+) + + + +

 

Sulkuihin merkityissä tapauksissa ominaisuus ei päde aivan aukottomasti.

Liitepartikkelit mukautuvat sen sanan vokaalisointuun, johon ne kiinnittyvät, ja ovat tässäkin suhteessa taivutuspäätteiden kaltaisia:

linnu-ssa-kaan, käde-ssä-kään

Liitepartikkeleiden alkukonsonantti osallistuu rajageminaatioon, esim. imperatiivi- tai kieltomuodon jäljessä (» § 34). Rajageminaatio on yleensä sananrajainen ilmiö, joten tältä osin liitepartikkelit käyttäytyvät itsenäisen sanan veroisesti.

Älä ostakkaan. ← ostax + liitepartikkeli ‑kAAn | vrt. Älä ostak kalaa. ← ostax + sanakalaa

Liitepartikkelit ovat tavallisesti painottomia. Fokus- ja kysymyspartikkeleita voi kuitenkin painottaa kontrastiivisesti:

[on] vaikea saadas selvää kuvaa siitä, siitäkään. (P)

Muut liitepartikkelit kuin ‑kin ja ‑kAAn sijoittuvat lauseen tai lausuman ensimmäiseen jäseneen. Tällainen pakollinen sijainti ei ole ominaista taivutusmuotoiselle sanalle. Toisaalta joillakin partikkelilekseemeillä on samantyyppisiä esiintymärajoituksia kuin liitepartikkeleilla. Esimerkiksi partikkeli nyt (» § 823 – 824) sijaitsee useimmiten samassa paikassa kuin ensimmäisen jäsenen liitepartikkeli:

Älähän viitsi. vrt. Älä nyt viitsi.

Liitepartikkeli ei välttämättä toistu jokaisessa rinnasteisessa lausekkeessa (» § 135) kuten taivutustunnukset toistuvat:

Pekka ja Liisakin tulevat. vrt. Pekan ja Liisan tulo (~ *Pekka ja Liisan tulo)

Huom. Liitepartikkeleiden ‑kin‑kAAn‑pA ja ‑kO alkukonsonantti osallistuu rajageminaatioon sellaisissakin murteissa, joissa rajageminaatiota ei muutoin ole (kaakkoishämäläisissä ja kaakkoismurteissa), esim. ei otakkaa, mutta ota se [ota se]. Lisäksi näiden liitepartikkeleiden alkukonsonantit voivat laajalti itämurteissa geminoitua asemissa, joissa rajageminaatio tai murteenmukainen geminaatio ei sitä edellyttäisikään, esim. tehtiikkii ’tehtiinkin’, tulkeeppas’ tulkaapas’, tullookko ’tuleeko’ (Mielikäinen 1981a: 184). (Rajageminaatiosta » § 34 – 35.)

.

§ 29 Murteiden geminoitumisilmiöt:tullee,huanomppi

§ 35 Rajageminaatio murteissa

§ 36 Mitä glottalisaatio ja glottaaliklusiili ovat?

Loppuheitto ja elisio

§ 37 Kaks, miks, hyppäis, täl taval

§ 38 Elisio ja legatoääntämys

Loppukonsonantin kato ja assimilaatio

§ 39 Älä ny, kuivumaa, sev verran, asuimpaikka

.

Fenomenul în viziunea lui Jukka Korpela

.

Cuprins:

.

În limba finlandeză, există un fenomen relativ simplu, care a cauzat multă confuzie din cauza explicațiilor inadecvate ale termenilor. La limitele dintre cuvinte, se întâmplă adesea ca o consoană finală a primului cuvânt să fie complet asimilată, astfel încât aceasta face o geminație, adică dublează consoana inițială a celui de al doilea cuvânt. De exemplu, forma imperativă a cuvântului, mene, care înseamnă „du-te” este (în limbajul curent) [menek] în fața unui cuvânt care începe cu k, și [menep] în fața unui cuvânt care începe cu p, etc. Din punct de vedere lingvistic, acesta este un exemplu foarte simplu de fenomen sandhi. Deși, pentru studiosul finlandezei, forma mene este singura cunoscută, meneC (unde C este o consoană) este forma istorică.

Kyseessä on aiemman sananloppuisen äänteen kato, jonka jäänteitä saattaa ilmetä esim. nykyisissä paikannimissä s– ja h-äänteinä (Veneskoski, Venehoja) tai metateesinä sanan sisällä (venhe). Kadonneen äänteen symbolina on käytetty x-merkkiä yläindeksinä, esim. /vene matka/ -> [venemmatka].

Foneettisesti loppuäänne on assimiloitunut seuraavan sanan alkukonsonantin kanssa. Nykypuhujalle muutos on läpinäkymätön. Osittain samankaltainen, läpinäkyvä (puhujan itsensä havaitsema ja ymmärtämä) muutos sen sijaan esiintyy nykypuhekielessä sananloppuisen n-äänteen assimilaatiossa seuraavan sanan alkukonsonantin mukaan: /pojan ritsa/ -> [pojarritsa] (vrt. jäännöslopuketapaukseen: /vene rannassa/ -> [venerrannassa]. Tuloksena on kummassakin tapauksessa konsonantin pidennys rajalla.

În multe situații, asimilarea este atât de obișnuită încât primul cuvânt nu apare deloc în formă izolată, neasimilat. În schimb, atunci când nu există nicio consoană pe care să o asimileze, consoana finală se pierde și rămâne, de exemplu, doar mene. Mai mult decât atât, ortografia finlandeză nu marchează, nu scrie consoana deloc, adică forma scrisă corespunde formei de exceptie care se termină cu o vocală, cum ar fi mene.

Acest fenomen are mai multe nume în gramaticile finlandeze, toate mai mult sau mai puțin înșelătoare. Unul din ele se referă la aspirație, care este un nonsens. Alte nume înseamnă geminație finală sau inițială, ceea ce este corect într-un sens, dar nu descrie, în fapt, fenomenul.

Am scris acest articol [Jukka Korpela] anume pentru persoanele care studiază finlandeză ca limbă străină și pentru lingviștii interesați de finlandeză. Pentru înțelegerea acestui fenomen, nu sunt necesare cunoștințe prealabile speciale despre finlandeză.

.

Natura fenomenului

Să analizăm mai întâi un alt fenomen, oarecum diferit. În finlandeza colocvială, participiile care se termină în -ut sau -yt. În cazul în care după participiu urmează un cuvânt care începe cu o consoană, t-ul final al participiului este asimilat cu prima consoana de cuvântul următor. De exemplu, en mennyt sinne devine, de obicei, [en mennys sinne] (sau în finlandeza colocvială, cu o altă asimilare, [em mennys sinne]). Mai mult decât atât, înainte de o pauză sau înainte de o vocală, t-ul final este, de cele mai multe ori pierdut, ceea ce face de exemplu din expresia colocvială en mennyt ollenkaan [en menny  ollenkaan]. Fenomenul este foarte frecvent în finlandeza colocvială, inclusiv în zona Helsinkiului. După părerea unora, t-ul final al participiului este nefiresc, deși t-ul final aparține finlandezei standard scrise, literare și oficiale. Poate că tocmai din cauza asta se pierde foarte ușor.

Fenomenul discutat aici are două caracteristici: pe de o parte asimilarea sau omisiunea unei consoane ca parte a finlandezei standard colocviale, iar pe de altă parte ortografia standard care nu marchează deloc consoana suplimentară [Atât ar mai trebui!]. De exemplu, expresia en mene sinne este citită [en menes sinne] sau [em menes sinne], atât în finladeza standard cât și în pronunțiile dialectale. Ar fi de dorit acest lucru, dacă participiul mennyt ar pierde consoana finală, atât în ortografie cât și în pronunție (asimilarea sau omisiunea depinzând de contextul fonetic) ar deveni aceptată oficial și necesară. Invers, în cazul în care mene ar fi scris ca menek (care reflectă istoria limbii), dar pronunțată ca menej, menel, menem, etc., sau poate ca mene sau menek, în funcție de sunetul următor, probabil atunci ar fi mai puțin mister în limba finlandeză. [De ce simplu, dacă se poate complicat!]

Fenomenul are loc la limitele cuvintelor în următorul sens. În primul rând, așa cum s-a explicat, doar un număr limitat de (deși destul de mare) set de cuvinte are o asimilare a consoanei finale. În al doilea rând, acest fenomen se manifestă numai atunci când cuvântul este imediat (fără pauză), urmată de un cuvânt care începe cu o consoană. Fenomenul are loc:

  1. între cuvinte, de exemplu, kone sammui [kones sammui]
  2. între un cuvânt și o particulă inclitică (-kin, –kAAn, –kO, –pA, și, eventual, hAn) atașată de el, de exemplu, konekin [konekkin]
  3. între componentele unui cuvânt compus, de exemplu, konekauppa [konekkɑuppɑ]

Cu toate acestea, fenomenul lipsește complet din unele dialecte (de exemplu, în zona Kymenlaakso ca și în zona din jurul orașului Pori). În finlandeza standard, este mai mult sau mai puțin acceptabil să se omită geminarea în cel de al treilea caz (de exemplu, pronunțând [konekɑuppɑ]) și poate chiar în al doilea caz. Mai mult decât atât, chiar și în primul caz, există o variație considerabilă. Pronunțarea [kone sɑmmui] nu ar suna ciudat pentru majoritatea finlandezilor, în timp ce în exemplu mene pois, lipsa geminației (pronunțat [mene pois] în loc de [menep pois]) ar fi anormală în finlandeza standard, deși normală în unele dialecte.

Fenomenul creează chiar geminate care, altfel, nu apar în finlandeză (poate, cu excepția neologismelor sau a interjecțiilor). Având în vedere doar sunetele care pot apărea la începutul unui cuvânt inițial finlandez sau un neologism complet adaptat, putem identifica faptul că următoarele geminate apar, de asemenea, în mijlocul unui cuvânt: [kk], [ll], [mm], [nn], [pp], [rr], [ss], și [tt]. Următoarele apar ca urmare a asimilării doar a consoanei finale: [ɦɦ], [jj], și [ʋʋ] (simboluri fonetice!). Cu toate acestea, [ɦɦ] apare uneori în interjecții (cum ar fi hihhei), iar [jj] și [ʋʋ] apar în unele variante fonetice în interiorul cuvintelor în cazurile în care ortografia folosește un singur j sau v sau fără nicio consoană între vocale. De exemplu, forma cuvânt aion (a verbului aikoa) este rareori pronunțată ca scris; [ɑijon] sau chiar [ɑijjon] este mult mai comun. De asemenea, substantivul sauva este adesea pronunțată ca [sɑuʋʋɑ]. Asta te duce gândul la pronunția savoneză: savvo!

Fenomenul mai are loc și înaintea unei consoane străine. De exemplu, ostɑ filmi este pronunțată ca [ostɑf filmi]. Ca de obicei în finlandeză, literele b, d și g sunt adesea pronunțată ca [p], [t] și [k] sau doar parțial sonore. Astfel, în conversația elevată și atentă osta banaani ar putea fi pronunțată ca [ostɑb bɑnɑ: ni], deși pronunția reală este mai aproape de  [ostɑp pɑnɑ: ni].

Pentru o descriere a naturii fonetice a fenomenului, cu spectrograme, a se vedea documentul Suomen fonetiikkaa: Jäännöslopuke / loppukahdennus / alkukahdennus.

Atunci când un cuvânt care are, în mod normal, o consoană finală supusă asimilării, este pronunțată în mod izolat sau urmată de o pauză, pronunția se încheie cu o vocală. Cu toate acestea, calitatea acestei vocale și, probabil, intonarea cuvântului, poate avea, și ea, unele particularități, care trebuie lămurite. Strigând Anna! ca un imperativ al cuvântului antaa (de exemplu, dă-[mi]!) ar putea să difere de la strigătul Anna! atunci când se adresează unei persoane cu acest nume. Dar nu încerc să descriu, aici, diferența sau să susțin că ar fi ușor de recunoscut. Spun doar că unii finlandezi ar putea găsi o diferență. Cu toate acestea, această vocală nu este un stop glotal, nici nu are rol de consoană, deși vocala ar putea ajunge să semene ușor un un stop.

Există unele glume verbale care se bazează pe ambiguitatea cuvintelor, ambiguitate care ar lipsi în cazul în care consoana finală ar apărea într-o formă ușor de recunoscut, în fața unei pauze.

Glumele nu sunt nici bune, nici noi, dar ar putea fi interesante pentru motive lingvistice. Există o glumă veche: Saako täällä kiljua? În cazul în care ultimul cuvânt ar putea fi interpretat sau ca un infinitiv al verbului care înseamnă „a striga, a țipa ascuțit”, sau ca un partitiv singular al substantivului kilju, care înseamnă un fel de băutură alcoolică de casă. În unele dialecte, există puține diferențe sau chiar nicio diferență în pronunție. Glume similare sunt, de asemenea, scrise (sau spuse), într-o formă în care ambiguitatea este rezolvată datorită geminației, de exemplu,  Saatteko te muka kiljua ruokailussa? Astfel, gluma implică faptul că unii oameni pronunță infinitivul verbului fără geminație.

.
Confuzie de termeni și explicații

Există atât de multe descrieri greșite ale acestui fenomen simplu care, probabil, doar se adaugă la confuzia generală; le vom enumera în detaliu. Cea mai comună abordare greșită este aceea de a descrie formele verbale în discuție ca și cum s-ar încheia cu un fonem mistic sau cu un sunet, așa-zis „STOP glotal”, care s-ar putea „manifesta” în diferite forme. Vezi mai jos glottalisaatio.

.

Lingviștii ar putea spune că ortografic, mene reprezintă un cuvânt care se termină cu o consoană, dar în așa fel încât consoana este obligatoriu asimilată sau pierdută. Atunci, se pune problema ce este această consoană și de ce nu apare ca atare. Din punct de vedere istoric este k, dar să nu confundăm limba modernă cu formele istorice sau cu reconstrucțiile, indiferent de modul în care acestea sunt amintite. 

Termenul loppuhenkonen (aspirație finală, respirație finală) a fost utilizat în gramaticile vechi, și i-a creat în mod misterios idea de sunet-respirație. Acest termen și conotațiile sale sunt încă cunoscute de mulți finlandezi care au o idee destul de greșită asupra acestui fenomen din limba lor.

O altă confuzie, mai puțin gravă, a fost cauzată de termenul loppukahdennus (geminație finală), care este, probabil, numele cel mai comun pentru acest fenomen sau pentru consoana nescrisă care apare la limita dintre cuvinte. Într-un sens, termenul corespunde naturii fenomenului, deoarece rezultă o geminație, adică o dublare de consoană.  Considerând pronunția lui en menes sinne (ca mai sus) s-ar putea produce o eroare, deoarece nu sunt pauze între cuvinte, în mod normal. Deoarece finlandeză are întotdeauna accentul pe prima silabă a unui cuvânt, limitele cuvintelor sunt recunoscute de stres (de o pronunție mai apăsată, dar nu de accent!), astfel încât nu există motive de a păstra, în vorbire, pauzele dintre cuvinte. O ortografie ca enmenessinne (sau poate emmenessinne, din cauza unei posibile asimilări, nu le discut în acest document) ar exprima mult mai bine ceea ce se întâmplă la limita cuvintelor.  (Cu toate acestea, s-ar putea argumenta că geminatele rezultate din „geminația finală” nu sunt neapărat aceleași cu geminatele normale din interiorul cuvntelor. S-ar putea să fie mai scurte, probabil din cauza incertitudinii, poate din cauza ortografiei.)

Cu toate acestea, „geminația finală” este oarecum înșelătoare, deoarece fenomenul apare doar în cazul în care cuvintele se  alătură.

Acest document utilizează noțiunea de asimilare a consoanei la limitele cuvântului pentru a se referi la fenomenul discutat, în timp ce un cuvânt care participă la acest fenomen ca o primă componentă se poate considera ca având o consoană finală asimilată.

Marea Gramatica descriptivă a limbii finlandeze publicat în 2004, Iso suomen kielioppi, folosește termenul  rajageminaatio, care ar putea fi tradus ca geminație la limitele cuvintelor. Un alt termen greșit folosit este combinație-morfem geminație la limitele cuvintelor, care este discutabil, deoarece acest lucru nu se referă la morfeme, ci la cuvinte și la particule enclitice. Glosarul gramaticii este disponibil on-line: Sananselityksiä : Ison Suomen kieliopin termejä.

.

Notații

Uneori notații ca menex (de exemplu, cu exponent X) sau mene’, mene” (de exemplu, cu un apostrof) sunt folosite pentru a indica faptul că cuvântul asimilează consoană finală a cuvântului următor. Astfel de notații pot fi utile dacă le înțelegem ca notații auxiliare care indică prezența unei asimilări (sau, dimpotrivă, absența consoanei), dar destul de des, ele crează impresia unui sunet real și nu doar a unuia abstract.

Destul de ciudat, chiar și cele mai multe dicționare finlandeze, de obicei, nu indică în nici un fel asimilarea finală a consoanei. Acest lucru este de înțeles pentru formele de cuvinte și de cuvinte care aparțin unor modele care au întotdeauna o asimilare finală, cum ar fi adverbe care se termină cu –sti. Este mai puțin de înțeles atunci când existența fenomenului nu poate fi dedusă din orice alte principii generale, dar pot fi clasificate ca informații lexicale. Cu toate acestea, Nykysuomen sanakirja (un dicționar vechi, publicat în anii 1950), uneori indică fenomenul, folosind informații de pronunție în următoarele:

alemma [-a’]

Notația este explicat în dicționar, după cum urmează:

„merkitsee ns. loppuaspiraatiota (joka eri asemissa ääntyy eri tavoin tai jää ääntymättäkin). Sitä ei merkitä tapauksissa, joissa se kuuluu muototyyppiin kauttaaltaan: e-loppuisten, taivutustyyppiin 78 [hame], 79 [terve] ja 82 [askele] kuuluvien sanojen nominatiivissa, allatiivissa, nsa-, nsä- suffikseissa, I infinitiivissä, sti-, lti-, nne-, ti- ja tse-loppuisissa adverbeissa.”

În citat, cuvintele din paranteze sunt adăugiri, care arată modelul cuvintelor după tipul declinației identificate în text prin numere.

.

Atenție la apostrof ‘

Este de amintit că, în vechea ortografie finlandeză, ca de altfel și în vechea ortografie românească, un apostrof final era utilizat pentru a indica omisiunea unei litere de la forma standard a cuvântului, fără implicații specifice privind pronunția. Astfel, într-un vers al unei poezii vechi  se aik’ ol’ ajoist’ ankarin apostroful indică omisiunea vocalelor finale (formele deplină ar fi se aika oli ajoista ankarin), și în poezie forma cuvântul mi’ indică o contracție a lui mikä, fără consoană finală în pronunție. În ortografia modernă, apostroful nu este utilizat în acest fel; în poezia modernă se scrie doar mi. (Ortografia modernă utilizează apostroful pentru alte scopuri, în interiorul cuvintelor.)

.

În scrierile informale, sau în textele unor autori neexperimentați, o asimilare a consoanei finale este uneori scrisă potrivit pronunției, de exemplu menep pois, în special înaintea unei particule enclitice, de exemplu, meneppä  (ortografie standard: menepä) și olekkaan (ortografie standard: olekaan). Asta pentru că scriitorul nu-și amintește regulile predate [cândva!] la școală, dar este mai puțin probabil să fie o alegere conștientă.

Pe de altă parte, în textele vechi, în textele scrise în dialecte și în numele proprii, cuvinte cu asimilarea consoanei finale în standardul finlandez pot apărea în forme cu o vocală finală fixă. Astfel, de exemplu, standardul finlandez al cuvântul korte (coada calului), are forma mai veche kortes apare în nume precum Kortesjärvi și Kortesoja. Pentru studiul notațiilor utilizate în textele tipărite în secolul 19, a se vedea teza de masterat a lui Kari Blomster, , Loppu­kah­den­nuk­sen merkitseminen varhaisnykysuomessa, care conține, de asemenea, alte descrieri detaliate ale istoriei fenomenului.

Cei care cred că consoana finală ar trebui să fie într-un fel marcată în scris nu aplică, de obicei, ideea în propriile lor texte. Diferite propuneri au fost făcute, mult sau mai puțin serioase.

Am menționat ideea de a marca fenomenul în scris, pur și simplu, potrivit pronunției. Vezi Onko Suomen kirjoitusjärjestelmä  ihanteellinen?, subsecțiunea LoppukahdennusEu nu privesc propunerea foarte realist, deși, s-ar putea ca într-o bună zi să fie acceptată pentru a fi utilizată în situațiile în care prezența unei consoană finală asimilate ar putea face o diferență de sens, precum la unele infinitive.

.

Stopul glotal

În unele forme ale finlandezei colocviale, cuvinte care încep cu o vocală în finlandeza standard, pot fi pronunțate, astfel încât acestea să înceapă cu un stop glotal. Această tendință se reflectă, în unele dialecte, în situațiile în care ar apărea o asimilare de consoană. Astfel, în mod similar cu pronunția mene pois [menep pois], unii oameni pronunță  mene ulos [meneʔ ʔulos], unde simbolul ʔ denotă un stop glotal.

În spatele fenomenului care se referă la stopul glotal este o realitate. Cu toate acestea, stopul glotal nu este considerat ca un sunet în finlandeza standard. Asimilarea consoanei la limitele dintre cuvinte nu este un succesor al niciunui stop glotal, ci a diferitelor consoane din cuvântul precedent, de obicei [k] sau [h], uneori [s] sau [t].

glottalisaatio

Glottalisaatio tarkoittaa äänihuulten välisen raon supistumista tai täydellistä sulkeutumista niin, että syntyy glottaaliklusiili. Glottalisaatiota esiintyy rajageminaatiossa vokaalien välisessä asemassa (anna’ ’olla) ja savolaismurteissa myös sananloppuisen n:n tilalla vokaalialkuisen sanan edellä (minäki’ ’ole’ ’ollu) sekä vokaalialkuisen sanan alussa ylipäätään (aulis ‘illalla vrt. Auli sillalla). (» § 36.)

§ 36 Mitä glottalisaatio on?

Glottalisaatio on ilmiö, jolle on ominaista äänihuulten värähtelyn heikkeneminen, mahdollinen puristuma ja ääritapauksessa sulkeuma eli glottaaliklusiili. Glottalisaation merkkinä on ’ tai ʔ. Glottalisaatiota esiintyy paitsi rajageminaatiossa vokaalien välisessä asemassa (otaʔʔomena » § 34 – 35), savolaismurteissa myös sananloppuisen n:n tilalla vokaalialkuisen sanan edellä:

läheʔ ʔàena venneellä | minäkiʔ ʔoleʔ ʔolluv vetämässä

Lisäksi glottalisaatiota tavataan etenkin savolaismurteisilla puhujilla vokaalialkuisen sanan alussa ylipäätään:

eivät ‘ennee keittäneet | saat siinä koko ikäs ʔolla

Glottalisaatio toimii sanapainon kanssa sananrajan merkkinä. Ilmiö esiintyy myös yhdyssanan sisällä: [juhannus’yö] ~ [juhannusʔyö].

.

Ce cuvinte au o consoană finală asimilată?

Cuvintele finlandeze, sau mai bine spus formele lor care au o consoană finală asimilată pot fi împărțite în mai multe grupuri. Câteva dintre ele consideră fenomenul ca o parte integrantă a finlandezei standard, altele mai puțin frecvente (sau mai puțin obligatorii) și unele foarte rare, dacă nu caduce, în câteva grupuri care sunt menționate mai jos într-un tabel separat.

.

În următoarele grupuri de cuvinte, asimilarea consoanei finale este obișnuită (variind de la foarte frecvent la, mai degrabă, comune):

# Grup Exemple de forme ale cuvinteor din acest grup
1 Imperativul, persoana a 2-a singular (cu excepția  älä) mene, kirjoita, vastaa
2 Formele verbelor negative (cu excepția condiționalului) (ro) ota, (ei) oteta, (ala) ota, (älköön) ottako, (älköön) otettako, (en) ottane, (ei) otettane
3 Infinitiv I (forma de dicționar) menna, kirjoittaa, vastata
4 Cuvinte care la persoana a 3-a au „sufixul posesiv” -nsA talonsa, päänsä
5 Formele de alativ (desinența -lle) talolle, taloille, päälle
6 Adverbe cu sufixul -nne tanne, minne
7 Adverbe cu sufixul -tse („prolative”) meritse, postitse
8 Adverbe cu sufixul -sti kauniisti, pahasti
9 Alte adverbe și postpoziții kiinni, luo, taa
10 Forma de bază de celor mai multe substantive care se termină cu -e hame, terve, askele
11 Numeralul trei, în formă de bază kolme
12 Pronumele reflexiv itse
13 Unele substantive și adjective (cea mai mare parte arhaice sau dialectale) kiiru (= kiire)

.

Excepție face cazul 11 în care, finlandeză standard permite atât geminația cât și lipsa ei. De exemplu, cuvântul kolmetoista (treisprezece) poate fi citit ca [kolmettoista] sau ca [kolmetoista]. Acesta din urmă este, probabil, mult mai frecvent.

Morfologic, persoana a doua singular a imperativului, cum ar fi mene (du-te!), are aceeași formă ca și cea folosită în propoziții negative, cum ar fi en mene (eu nu merg), ca și imperativul negativ ca älä mene (nu merge).

Persoana a 4-a, de multe ori înșelător numită passiivi în gramaticile finlandeze, indică un actor (cel care face acțiunea) nespecificat, dar personal. Astfel, kirjoitetaan înseamnă că unii oameni scriu, fără a specifica care oameni (sau chiar dacă aceasta înseamnă o persoană sau mai multe). Cu toate acestea, actorul este adesea într-un fel implicat, și în utilizarea colocvială pe scară largă, persoana a patra este utilizată în rolul de prima persoană plural; de exemplu,  (ma) menemme  este mai mult sau mai puțin literară și formale decât mine mennään care este obițnuită mai ales în limbajul urban. Forma negativă a persoanei patra, cum ar fi în ei anneta (sau mine ei anneta, versiunea colocvială  (ma) emme anna) are o consoane finală asimilată. Destul de des forma negativă coincide cu infinitivul, ca de exemplu, în ei mennä.

Printre sufixele adverbiale, -sti este foarte comun și pot fi atașat la cele mai multe adjective. Aceasta corespunde aproximativ la limba engleză -ly ca sens și ca productivitate. Celelalte sufixe adverbiale sunt în mare parte neproductive și apar numai în câteva cuvinte, dintre care unele sunt destul de comune. Sufixul -tse este productiv într-o măsură limitată.

Substantivele care se termina cu -e in forma scrisa de bază aparțin, în mare parte, declinărilor care au vocala prelungită (scrisă ca -ee-) în cele mai multe forme la singular. De exemplu, terve: terveen: terveessäterveeksi etc.  Astfel de cuvinte au o vocala finală asimilată la nominativ singular. Cu toate acestea, în practică, aceasta este opțională în finlandeza standard. Deși tervetuloa este, în principiu pronunțată ca [tervettuloa], alternativa [tervetuloa]  nu sună ciudat pentru majoritatea finlandezilor.

Substantivele menționate mai sus au partitivul singular -tta sau -ttä, de exemplu tervettä, în loc de obișnuitul ta, –-a, sau ä. Primul t aparține de fapt rădăcinii și își are originea în sunetul final care a fost, de multe ori t, dar a fost asimilată consoana cu care începe desinența de caz.

Există un număr mic de relativ substantive se termină cu -e care aparțin acelei declinări în care vocala nu este alungită, de exemplu, nallenallennallella etc. În astfel de cuvinte, la singular nominativ nu apare nicio consoană finală în pronunție.

În următoarele grupuri de cuvinte, o consoană finală asimilată apare în conformitate cu unele mențiuni ale finlandezei, dar rar (sau deloc) în practică într-un limbaj modern:

.

# Grup Exemple de forme ale cuvinteor din acest grup
1 Formele negative ale condiționalului, care se termină cu -isi (ei) olisi, (emme) menisi, (ei) oltaisi
2 Formele de bază de participiilor care se termină cu -tU saatu, tehty, menty
3 Formele verbale la plural la persoanele 1-a și a 2-a, care se termină cu -mme sau -tte saamme, teette
4 Cuvinte cu „sufixul posesiv” la persoana 1-a și a 2-a plural, care se termină cu-mme sau -nne maamme, kotinne
5 Adverbe cu sufixul -lti paljolti, laajalti
6 Adverbe cu sufixul -ti ääneti, kaiketi, olleti (kin)
7 Alte adverbe alemma, edemmä, irti, kahtia, kai, kolmia, kotia (= kotiin), taamma, tykö, tyynni, yha, ylemmä, ympäri
8 Unele conjuncții eli, mikäli, sikäli, tai, vai
9 Forma de abesiv, cu sufix -ttA rahatta, sanomatta
10 Formele de comitativ fără „sufixul posesiv”, adică cele care se termină cu -ne (vezi mai jos) molempine (poikineen), kaikkine (lisukkeineen)
11 Forme de translativ, care se termină cu-ksi taloksi, taloiksi
12 Imperativul verbului de negație (persoana a 2-a singular) älä

.

De exemplu, în multe dialecte, desineneța abesivului este -ta sau-tä, adică cu un singur t în loc de dublu tt ca în finlandeza standard. În aceste dialecte apare fenomenul consoanei finale asimilate. Teoretic, vorbitorii acestor dialecte vor întrebuința aceste forme de abesiv și atunci când încearcă să vorbească finlandeza standard.

Unele cazuri din tabel sunt din broșura Suomen kielen äänne- ja oikeinkirjoitusoppi de Aarni Penttilä, publicată în 1948. Se pare că autorul, cu un exces de zel, a încercat să acopere toate cazurile, astfel că el a inclus cazuri pur dialectale sau,  poate, doar pronunții greșite.

Apariția fenomenului de consoană finală asimilată în participiul saatu poate fi cu greu considerat acceptabil în finlandeza standard și el nu este comun. Motivul pentru acest fenomen este probabil analog cu participiul terminat în -nut sau -nyt  (de exemplu, saanut). Așa cum este mențioat mai sus, t-ul final este foarte adesea asimilat (sau pierdut) în pronunție, creând un fenomen foarte similar cu cel discutat aici, ortografia făcând excepție. Considerații similare se aplică în cazurile 3 și 4 din tabel, cu excepția faptului că nici un motiv evident pentru a fenomenului poate fi identificat.

.

Situațiile de omisiune ale consoanei

Anterior am menționat că consoana finală asimilabilă este omisă

  • înainte de o pauză:. tämä on kone [kone]
  • înaintea unui cuvânt care începe cu o vocală: kone on [kone on]
  • de obicei, înainte unui cuvânt care începe cu sunetul [h], de exemplu, olehan [olehan ~ olehhan]
  • adesea între componentele unui cuvânt compus: konekauppa [konekkauppa ~ konekauppa]
  • adesea înaintea unei particule enclitice: konekin [konekkin ~ konekin]
  • într-un grad variabil în funcție de tipul primului cuvânt, așa cum se explică în detaliu mai sus
  • complet, în unele dialecte

Deși asimilarea consoanei finale este, de obicei, omisă înainte de [h], acesta poate afecta pronunțarea. În finlandeză, un h  intervocalic  este de obicei sonor, dar mai mult sau mai puțin sonor ca la începutul unui cuvânt, în cuvinte ca olehan. Acest lucru înseamnă că o formă scrisă ca syöhän este pronunțat diferit în funcție de faptul dacă cuvântul syo este orientativ („mănâncă”) sau imperativ („mănâncă!”).

.

Poate consoana nescrisă să fie distinctivă?

În cele mai multe cazuri, apariția unei asimilări a consoanei finale pot fi prevăzută și asta nu face nicio diferență în semnificație. Cu toate acestea, se poate face o diferență, deși de obicei ambiguitățile pot fi rezolvate prin context.  Situația cea mai comună, în care poate apărea ambiguitatea reală este o propoziție în care o formă de verb, cum ar fi kantaa (a duce) a putut fi analizat fie ca persoana a treia singular (poartă), sau ca infinitiv (a duce, a transporta), și în vorbirea standard, nu există geminație în acest din urmă caz. În dialecte n-ar trebui să apară geminația, ca și în limba scrisă, aceasta ar putea permite două interpretări plauzibile pentru aceeași propoziție.

Aici este o propoziție-exemplu cu o ambiguitate:

Han halusi auttaa minua ja kantaa matkatavaroitani. Când kantaa se pronunță cu geminație, [kɑntɑ:m], interpretarea este „El a vrut să mă ajute și să-mi ducă bagajele.” Când kantaa se pronunță fără geminație, [kɑntɑ:], interpretarea ar fi faptul că este un predicat, iar sensul este „El a vrut să mă ajute și duce bagajul meu.” Aceasta este o diferență subtilă, poate, dar în alte cazuri, ar putea fi o substanțială diferenţă.

[Hai, HyväYstävä că aici ți se învârtește capul. Dar s-o luăm iavaș-iavaș că nu e greu. Prima interpretare: El a vrut 1. să mă ajute și 2. să-mi ducă bagajele, ambele componente ale frazei sunt egale și se petrec în același timp; kantaa are aici poziția infinitivului: a duce bagajele mele [de unde și geminația]. În a doua interpretare: El a vrut 1. să mă ajute și 2. duce [deja] bagajul meu. Prima parte este anterioară situației în care, în prezent el duce deja, bagajele mele [geminația nu apare]. Ai văzut ce ușor!☺]

Pentru a lua un exemplu din viața reală, când în serialul de televiziune Muumi a fost prezentat în Finlanda, am înțeles greșit începutul melodiei-temă. Am auzit Käy Muumi laaksoon (Muumi se duce într-o vale). Mai târziu mi-am dat seama că este Käy Muumilaaksoon! (Vino în valea Muumi!) Pronunțată fără geminație, adică  [kæy mu:milɑ:kso:n]  în loc de standardul [kæym:milɑ:kso:n] și a subliniat, astfel, că sună mai mult ca trei cuvinte, adică cu trei accentuări principale [ 1. kæy 2. mu:mi 3. lɑ:kso:n].

Un alt exemplu este începutul imnului naționalMaammeOi maamme, Suomi, synnyinmaa! Soi sana kultainen!  Forma scrisă a verbului soi poate fi sau indicativ (sună [tare]) sau imperativ (sună [tare]!) și nu există nimic în textul finlandez care ar exclude vreo interpretare. Interpretarea dorită este forma de imperativ, ca și în textul din limba suedeză, din care a fost tradus. Cu toate acestea, mulți finlandezi interpretează greșit cuvântul ca fiind orientativ și îl pronunță ca [soi] în loc de cum ar fi corect [sois]. (Desigur, pronunțarea [soi] poate reflecta, de asemenea, un dialect.) Mai pe românește: NU „cuvântul drag sună ” CI „să sune cuvântul drag”.

În unele situații, formele scrise sunt lipsite de ambiguitate, dar formele vorbite sunt ambigui. Motivul este faptul că asimilarea consoanei finale poate coincide cu apariția unei consoane ca sufix. Propoziția vorbită [ɑnnɑt tænne] poate fi interpretat ca indicativ tänne annat (îl dai aici), sau ca imperativ tänne anna (dă-l aici!).

După cum ați văzut, geminația în discuție este destul de neregulată chiar și în rândul vorbitorilor de finlandeză. Acest lucru nu este surprinzător, dacă considerăm că niciodată nu a fost indicată în ortografia normală (sau chiar în dicționarele finlandeze) și că există variații dialectale considerabile.

Astfel, în practică, în cazul în care un străin nu reușește să utilizeze asimilarea consoanei finale în conformitate cu normele finlandezei standard, acest lucru nu va afecta, cu rare excepții, nivelul de întelegere. Există un impact asupra naturaleții, dar și vorbitorii de dialecte finlandeze vor face aceeași impresie.

.

Toate cele prezentate mai sus

  1. nu se mai predau finlandezilor la școală și,
  2. cu atât mai puțin străinilor, cu care i-ar goni din țară, dacă ar fi obligatorii!

Demne de consultat și aprofundat:

http://www.cs.tut.fi/~jkorpela/suomi/cab.html

http://www.wakkanet.fi/~pahio/A/kautta/II.partisiippi.pdf

Rajakahdennus kuuluu, muttei näy – KOTUS

http://www.helsinki.fi/puhetieteet/projektit/Finnish_Phonetics/jaannoslopuke.htm

http://www.wakkanet.fi/~pahio/A/kautta/II.partisiippi.pdf

http://web.archive.org/web/20021213200110/http://www.student.oulu.fi/~blomster/gradu/

.

Introdus / lisätty 23.3.2016

.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: